Omul poate alege în interiorul sau în afara chemării sale. Omul care-și respinge chemarea va alege întotdeauna în afara ei, deci împotriva naturii sale; alegerea nu mai este, în acest caz, decît rezultatul și confirmarea (reactualizată prin fiecare nouă alegere) a neascultării. Prin actul unei alegeri absolute, omul se substituie instanței chemătoare supreme, instituindu-se ca noua autoritate supremă. Din răspuns liber, alegerea se transformă în afirmare a libertății absolute, nedeterminată de nici o chemare originară.
Din subiect personal care răspunde, omul devine subiect impersonal care cheamă. Dacă autoritatea lui ar fi legitimă, adică personală, chemarea lui ar trebuie să instituie subiecte care-i răspund într-o ascultare liberă, asigurîndu-le totodată natura lor personală; dar pentru că autoritatea sa chemătoare este nelegitimă, chemarea subiectului uzurpator rămîne fără răspuns. Fiindcă în ordinea neascultării, nimeni nu mai poate asculta de nimeni.
Chemarea este respinsă atunci cînd îi lipsește puterea ascultării, pe care omul a pierdut-o refuzînd chemarea lui Dumnezeu. În loc să-și redobîndească puterea ascultării, condiția chemării legitime, omul care a refuzat să asculte în mod liber pretinde să fie ascultat în mod obligatoriu. Omul a devenit dumnezeu, dar a devenit dumnezeu doar pentru sine, iar împărăția lui este limitată de împărățiile tuturor celorlalți dumnezei. Prin urmare, chemarea devine inevitabil apel constrîngător, ordinea întemeiată în neascultare devine totalitară și fiecare om este stăpînul unui imperiu care, pentru a-și justifica originea divină, este obligat să le supună pe celelalte, care-i datorează supunere (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/despre-ordine-iii.html vezi și https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/despre-ordine-iv.html).
Respingerea domniei lui Dumnezeu îl transformă pe om dintr-un moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu într-un întemeietor de imperiu privat. Fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, sufletul omului nu este nici imperial, nici egalitar-democratic, ci este împărătesc. În măsura în care rămîne împărătesc prin ascultarea de Dumnezeu, sufletul este întărit în demnitatea lui împărătească atît în fața ispitei egalitariste, cît și în fața celei dominatoare. Sigur că egalitarismul nu este decît o altă formă de imperialism, care desființează ierarhiile sociale realizate pe merit, vocație și tradiție doar pentru a le reface pe baza alegerilor de un arbitrariu patologic, realizînd astfel noi ierarhii cu atît mai însemnate cu cît adevărurile pe care le desființează sunt mai profunde.
Ordinea împărătească, personală și liberă, este întemeiată pe dialogul dintre chemarea originară a lui Dumnezeu și ascultarea ca manifestare prealabilă a răspunsului. Ascultarea este răspuns. De aceea, în condițiile ascultării, răspunsul este mai degrabă o confirmare ulterioară răspunsului inițial, lăuntric, realizat de ascultare, precum în acel „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!” al Maicii Domnului (Luca 1, 38). Prin eliminarea chemării din înțelegerea omului și a libertății, omului îi este refuzată vocația ascultării, percepută ca opresivă și de care nu poate fi eliberat decît prin arbitrariul alegerii realizată fie de societate, fie de individ [notă: am corectat aici formularea inițială, „... eliberat decît prin arbitrariul societății sau al individului”], adică prin totalitarismul comunist (al clasei superioare), rasial (al rasei superioare) sau prin totalitarismul liberal (al individului superior printr-o individualitate realizată în modalități tot mai auto-distructive, care nu fac decît să-i anuleze unicitatea absolută proprie sufletului împărătesc).
