Este imposibil să ajungem la o înțelegere creștină a creștinismului atunci cînd plecăm de la o înțelegere necreștină a realității, după cum este imposibil să ajungem la o înțelegere necreștină a realității atunci cînd plecăm de la o înțelegere creștină a creștinismului. Observația mi-a fost confirmată de o serie de afirmații despre Iisus făcute de Robert Powell, actorul care l-a interpretat pe Iisus în filmul lui Zeffirelli din 1977. Convingerea lui Powell este că Iisus este cel care vrem noi să fie, iar dacă ne atașăm de o anumită imagine a lui Iisus îi ratăm divinitatea:
„Ești actor și lucrezi subiectiv, dar în momentul în care începi să încerci să-l interpretezi ca o persoană reală, îi ratezi complet divinitatea. În această poveste, cel mai important element pe care trebuie centrat acest personaj este extra-ordinarul. Așa că din acel moment, l-am jucat în mod obiectiv, fără a încerca să-i dau vreo trăsătură specială, evitînd intenționat lucrurile umane normale. A încerca să joci un zeu făcîndu-ți un plan despre cum ar trebui să o faci este un drum sigur către o cădere nervoasă. Așa că m-am retras complet din personaj. Am găsit o modalitate de a face asta care era contrară abordării normale a actorului.
Motivul pentru care Iisus are succes de peste 2000 de ani ține de faptul că El este oricine vrei tu să fie. El nu este o persoană. Nu este o persoană cu caracteristici sau idiosincrazii sau manierisme, ci una căreia îi poți impune orice vrei. Oricum ți-l dorești pe Iisus, acesta este Iisusul tău și de aceea oamenii îl pot lua cu ei oriunde merg și fiecare are un Iisus diferit, o imagine diferită în cap. Cred că asta am permis în filmul nostru. Zecile de mii de scrisori pe care le-am primit spuneau toate același lucru, „este exact așa cum mi-am imaginat eu că este”, la acel nivel am reușit din plin, chiar am reușit. Am reușit să facem [imaginea lui Iisus] atît de nespecifică.” (https://www.history.co.uk/shows/robert-powell-the-real-jesus-of-nazareth/articles/speaking-for-jesus-an-interview-with-robert)
Poate că unii dintre cititori au recunoscut aici cîteva teme specifice spiritualității nespecifice care a înlocuit spiritualitatea ortodoxă din BOR în ultimele două decenii sub influența creștinismului gnostic al școlii Pleșu. De fapt, în măsura în care îl transformăm pe Iisus în personajul de care avem noi nevoie nu doar îi anulăm divinitatea, ci o transferăm asupra noastră, atribuindu-ne autoritatea și puterea de a ne alege Dumnezeul care ne convine. Faptul este demonstrat de majoritatea comentariilor la interviul acordat de Powell în cadrul interviurilor Festivalului Enescu din 2021 (și difuzat în premieră de TVR3 în ziua de 11 ian. 2022, fiind reluat zilele trecute, vezi la https://www.youtube.com/watch?v=pr5IXGBWx7o), care îi recunosc lui Powell nu doar calitățile fizice, ci și cele spirituale indispensabile unei reîncarnări reușite a ideii de Fiu al lui Dumnezeu. În introducerea interviului se afirmă, pe un ton ceva mai moderat, că Powell „i-a dat formă lui Iisus”. Este ironic că tocmai locuitorii Grădinii Maicii Domnului nu se întreabă ce părere are Maria despre treaba asta, ci continuă să creadă că Powell s-a descurcat foarte bine, reușind și singur să-l aducă pe Iisus pe lume.
Problema cu acest mod de a-l înțelege pe Dumnezeu este că dacă El poate fi orice vrei tu, atunci și realitatea poate fi orice vrei tu să fie, iar atunci cînd unul dintre cei doi încetează să te mai satisfacă, îl poți oricînd redefini, astfel încît să-ți rămînă util. Este un tip de gîndire opus gîndirii personale tocmai pentru că-și imaginează că a personaliza realitatea înseamnă a o face portabilă și confortabilă, pe măsura ta și adaptată nevoilor tale. Este un mod de a prelungi mentalitatea de exploatator pînă în inima realității, dacă nu cumva această mentalitate, indispensabilă credinței omului în atotputernicia sa, începe mai degrabă cu inima realității, tot mai întunecată pe măsură ce-i otrăvim rădăcinile personale.
Această înțelegere îl face pe Powell să declare senin că întreaga serie de condiționări din faza experimentală a actualului totalitarism sanitar nu a reprezentat o formă de discriminare a nevaccinaților (vezi în interviu, https://www.youtube.com/watch?v=pr5IXGBWx7o de la min. 23). Asta depinde însă de ce înțelegem prin vaccin, iar această înțelegere este solidară la rîndul ei cu viziunea noastră despre Dumnezeu și despre realitate. Dacă Dumnezeu este ceea ce vrem noi să fie, atunci și vaccinul este ceea ce vrem noi să fie, la fel cu întreaga realitate, care devine realitatea noastră, numele public al bulei în care trăim în privat.
Din păcate, în disputa dintre vacciniști și antivacciniști nu s-au confruntat decît două bule diferite: cei care credeau în vaccinul-ca-euharistie (demonstrată științific) se opuneau celor care credeau în euharistia-ca-vaccin (al nemuririi). De fapt, adevărata discriminare nu a fost gîndită de arhitecții noii ordini globale împotriva nevaccinaților, ci împotriva realității. În acest sens, se poate spune că de vreme ce nimeni nu mai trăiește în realitate, singura discriminare efectivă a fost aplicată exact de cei care trebuiau scoși din realitate cu ocazia inaugurării publice a noii ordini totalitare.
Pentru separarea omului de realitate era necesară și o nouă spiritualitate: o nouă ordine mondială include în mod necesar și o formă de spiritualitate specifică tocmai prin nespecificitatea ei integratoare (holistic este termenul preferat de ortodocșii români împreună cu toți inițiații new age). Formați de Pleșu așa cum Iisus a fost format de Powell, ortodocșii reușesc performanța de a discrimina realitatea exact atunci cînd își imaginează că o apără mai puternic.
