Cugetarea la moarte înseamnă nu doar a ne apleca asupra morții proprii, ci și asupra morții lumii. Întrucît lumea este stăpînită de moarte, iar omul „locuiește în întuneric și în latura umbrei morții” (Isaia 9, 1), cugetarea la moarte ne ajută în primul rînd să recunoaștem autoritatea morții asupra lumii și asupra noastră. Dar în timp ce necreștinul este constrîns să se împace cu ea, cugetarea la moarte îi amintește creștinului de lepădările rostite la botez, prin care s-a despărțit de lumea morții, murind față de moarte odată cu unirea sa cu Hristosul înviat.
Dar pentru că majoritatea creștinilor a abandonat exercițiul duhovnicesc al cugetării la moarte, cei mai mulți au ajuns să se teamă ca nu cumva să fie lepădați de lume, respinși de lume pentru că nu se supun stăpînitorului acestei lumi. Spre deosebire de ortodoxia tradițională, care mijlocea între om și Viața lumii, actuala ortodoxie surogat mediază acum între om și Moartea lumii, împăcîndu-i pe credincioși cu lumea, asigurîndu-i că nu vor muri singuri, ci împreună cu lumea și odată cu ea.