Grăit-au ca să ascundă curse; spus-au: „Cine ne va vedea pe noi?”
Psalmi 63, 5
Cei care ne spun că drumul este mai important decît destinația urmăresc fie să ne împiedice să ajungem la destinație, fie să ne determine să plecăm din locul bun în care ne aflam deja. Teologii sofiști vor interveni aici pentru a ne aminti că Hristos este Calea, ceea ce ar trebui să justifice privilegierea ei. Observația este doar parțial corectă, trădînd astfel intenția falsificatoare. Pentru că Hristos este în același timp și destinația. Hristos nu este calea spre adevăr, ci Adevărul însuși, nu este calea spre viață, ci Viața însăși. Asta înseamnă că nu-l putem urma pe Hristos decît în Hristos.
Identificarea căii cu Hristos urmărește de fapt reducerea Căii la una dintre căile posibile. În condițiile în care ierarhia ortodoxă le recomandă credincioșilor să-și găsească calea proprie (prin dezvoltare personală, mindfulness și spiritualitate cu de toate), creștinul ar trebui să fie cu atît mai atent, amintindu-și că orice altă cale este o cale rătăcitoare. Iar dacă ajungem să rătăcim nu este pentru că am devenit nepăsători față de Hristos, ci pentru că am fost duși în rătăcire de călăuze trădătoare. Nu rătăcim doar pentru că ne-am oprit din priveghere, ci mai ales pentru că priveghem într-o falsă așteptare, întreținînd o atenție deturnată deja de la destinație, la cale. Priveghem împreună cu o ierarhie care ne asigură de peste două decenii că datoria noastră este să umplem candela mereu goală a elitei intelectuale, care s-a folosit de revendicarea dreptei interbelice pentru a-și asigura autoritatea în BOR în scopul transformării așteptării Domnului în realizarea Marii Iluminări universale.
Războiul duhovnicesc este un război nevăzut și în sensul în care capcanele și lațurile sunt ascunse în locurile cele mai neașteptate. Falsa retragere a răului ne lasă un sentiment de siguranță, cu atît mai firesc cu cît locul, lucrurile și oamenii pe care-i știm par aceleași. În cadrul războiului văzut, această fază produce numeroase victime în ciuda faptului că inamicul se află la distanță și pare că nici nu a trecut pe-acolo vreodată. Ce-i drept, continuăm să fim atenți, dar atenția noastră este deja deturnată: urmărim alarmele aeriene, ne încordăm auzul pentru a surprinde bubuitul îndepărtat al tunurilor, ne așteptăm la drone, la antihristul din vaccin, dar mouse-ul ne explodează în față exact cînd dădeam un click pentru a afla ce se mai întîmplă cu moneda digitală.
În cadrul războiului duhovnicesc este indispensabilă o mentalitate a capcanei („booby trap mentality”, vezi un filmuleț simplist, dar instructiv la https://www.youtube.com/watch?v=CbktVUPIwJc), necesară într-o măsură mai mare decît într-un război văzut pentru că în ordinea duhovnicească capcanele sunt mai subtile, rănile mai grave, iar moartea mai veșnică, ca să spun așa.
Un articol al unui specialist în bioetică și psiho-sociologie ne ajută să vedem mai bine că succesul unei capcane este asigurat de calitatea camuflării ei. Astfel, capcana deosebit de eficientă întinsă de elită prin culpabilizarea colectivă a poporului român este camuflată de dl Virgiliu Gheorghe prin afirmarea unei responsabilități colective pentru situația în care ne aflăm (https://www.activenews.ro/scoala-in-familie/Virgiliu-Gheorghe-Marele-nostru-dusman-este-nepasarea-fiecaruia-dintre-noi-185749). Toți comentatorii articolului se detonează regulamentar în timp ce își declară recunoștința față de dl V. Gheorghe, ceea ce cu siguranță îi va aduce o nouă avansare odată cu încredințare unor misiuni de camuflare de o complexitate tot mai ridicată. Nimeni nu mai apucă să supraviețuiască capcanei pentru a (se) întreba în ce măsură suntem într-adevăr cu toții responsabili că am intrat în mlaștină în condițiile în care liderii ortodocși ne-au asigurat că aceasta este un sol sigur, că putem clădi pe nisipul lumii și că putem planta pe lîngă drumul neopăgînismului, pe locul pietros al societății deschise și printre spinii neolegionarismului? Nepăsarea și neglijența generale nu sunt oare într-o anumită măsură și un efect al dezvoltării personale practicată în BOR cu recomandarea ierarhiei? Atît în BOR, cît și în societatea civilă, salvatorii și eliberatorii sunt exact cei care ne pregătesc să facem clic la orice declic.
Un alt membru al echipei de comando specializată în acțiuni de camuflare semnalizează chipurile pericolul ortodoxiei ecumeniste, folosind-o însă ca pe o falsă capcană („dummy booby trap”), utilă întrucît ascunde adevărata capcană a ortodoxiei coruptă de alianța constantă cu „neo-ortodoxia” (https://www.activenews.ro/stiri/Pr.-Ioan-Istrati-NEO-ORTODOXIA-185773). Printre falsele capcane se numără și capcanele reale, dar expuse în mod intenționat într-un mod ceva mai vizibil pentru a te obliga să o eviți intrînd în zona unei alte capcane mai bine ascunsă, dar legată de cea vizibilă. În realitate, nu există nici o ortodoxie paralelă, ci mai multe ortodoxii, toate paralele cu Adevărul în timp ce se intersectează înte ele și care se folosesc una de alta pentru a se legitima fiecare pe sine drept „ortodoxia luptătoare”.
A fi prevenit înseamnă a fi pregătit („forewarned is forearmed”) sună o vorbă englezească, reluată de cîteva ori și în filmulețul menționat mai sus. De la moartea ultimilor mari părinți ortodocși, însă, pe noi ne previne de fiecare dată inamicul și tot el ne și pregătește să cădem în cursele pe care ni le întinde cu ajutorul ierarhiei trădătoare și al oamenilor ei.
