„Dem” este o rădăcină proto-indo-europeană care însemna „casă” și care a stat la baza formării lat. „domus” (casă) și „dominus” (stăpîn al casei). Nu poți fi domn decît în măsura în care ai o casă, după cum o spune și vorba an Englishman's home is his castle și este important de amintit că Domnul creației nu avea o casă în lume (Matei 8, 20). Înainte ca Forumul Economic Mondial și Klaus Schwab să ne spună că vom fi fericiți atunci cînd nu vom mai deține nimic, l-am auzit pe Traian Băsescu deplîngînd numărul (prea) mare de proprietari de locuințe din România, în timp ce guvernările pedeliste și elita de dreapta colaborau material și spiritual la un proces de dislocare a românilor care a depășit prin efectele lui proiectul comunist anterior.
Sigur, simplul fapt de a fi proprietarul unei case nu te transformă în domn sau doamnă. Trebuie în plus să ai vocația personală a locuirii și mai trebuie și ca locuința respectivă să fie locuibilă, adică să respecte în același timp condițiile locuirii și ale locului.
Vorbind cu cîteva luni în urmă despre dezastrul realizat de elitele politice, intelectuale și religioase în România post-comunistă cu o doamnă adevărată de la țară, încercam să închei într-o notă auto-justificativă, observînd că am făcut și noi ce am putut în condițiile în care raportul de forțe a fost în defavoarea noastră. Însă interlocutoarea mea m-a contrazis pe loc: „Nu am făcut ce am putut. Dacă făceam ce puteam, nu am fi ajuns aici.” Și în timp ce îi dădeam dreptate, mă gîndeam la pretinșii domni și doamne, care binecuvîntează cu cîte un „Doamne ajută!” fiecare cedare de loc, fiecare expropriere a omului din locul lui și fiecare alungare a Domnului din bisericile Sale.
