Cugetul antihristic nu se manifestă decît în mod accidental prin violență, agitație, incoerență. Nu doar că formele de îndrăcire vizibilă nu reprezintă adevărata posesiune demonică, dar este probabil ca acestea să reprezinte mai degrabă o controlare defectuoasă a spiritului omenesc. Natura antihristică este manifestată cu adevărat în genul de reacții aparent bine intenționate întîlnit de pildă în sfatul prin care Petru îi propunea lui Hristos să evite jertfa și să trăiască happily ever after.
Vocația religioasă a omului reprezintă în aceeași măsură o șansă de salvare și pericolul de a-și pierde orice șansă de salvare. Natura lui spirituală îi permite să ridice bariera transcendentală care-l separă totodată de îngeri și de demoni, de Hristos și de Antihrist. Căutarea lui Dumnezeu nu presupune neapărat căutarea Dumnezeului adevărat, căruia îi aparținem, ci mai degrabă căutarea dumnezeului nostru, care ne aparține. De fapt, toate religiile sunt forme organizate de căutare a dumnezeului care ne convine. Chiar și singura religie adevărată poate fi transformată în opusul ei, așa cum vedem în ortodoxia care ne convine din BOR, care, prin tehnica spirituală a inversării perspectivei inverse, a reușit să creeze icoana răsturnată a lui Hristos.
