Cînd Patriarhiei i s-a reproșat canonizarea unor credincioși fără ca antisemitismul și/sau atașamentul/simpatia lor față de Mișcarea Legionară să fi fost limpezite, răspunsul ierarhiei ortodoxe a fost, în esență, că fiecare face ce vrea în bisericuța lui (https://basilica.ro/comunicat-punct-de-vedere-canonizari-recente-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane/). Totuși, în condițiile în care toți legionarii din închisorile comuniste continuau să-l mărturisească pe Hristos cu aceeași conștiință curată pe care au avut-o și cînd își eliminau prin crimă adversarii politici, impresia mea este că acest criteriu de determinare a sfințeniei vieții unui credincios a fost introdus printre celelalte criterii nu atît pentru a permite creștinarea frauduloasă a membrilor Mișcării Legionare, așa cum au interpretat satisfăcuți neolegionarii din BOR, ci foarte probabil mai degrabă pentru a permite politizarea creștinismului, acțiune prin care Patriarhia se așteaptă probabil să obțină pîrghii noi, superioare în negocierea cu statul. Problema este că odată cu această politizare a ortodoxiei, toți legionarii din închisorile comuniste au devenit în mod implicit, chiar dacă indirect, candidați la canonizare în ciuda faptului că legionarii nu au fost arestați și închiși din motive religioase, ci din motive politice, creștinismul din convingerile lor fiind identificat de comuniști ca o sursă de fanatism politic.
Nu-mi dau seama
dacă Patriarhia merge în această direcție pentru că este incapabilă să distingă
între rezistența creștină față de ideologia comunistă (o rezistență care se
putea realiza prin viață creștină în societate, inclusiv prin protest public, precum în cazul catolicilor care contestau măsurile regimului comunist polonez) și cea față de statul comunist
(care implica dorința de răsturnare a regimului prin acțiuni care nu excludeau acte criminale),
însă este evident că această poziție justifică politizarea în profunzime a ortodoxiei,
după cum a demonstrat-o recent Fenomenul Georgescu. Însă trebui subliniat un aspect esențial: în condițiile în care creștinismul nu a fost interzis în România comunistă, ba chiar s-a bucurat de un statut privilegiat în comparație cu situația mult mai vitregă din Rusia, Bulgaria sau Albania, efortul de a defini asumarea credinței din acea perioadă ca pe o formă specială de eroism al credinței, comparabilă cu cea a martirilor din perioadele de prigoană, riscă să genereze o înțelegere eronată a muceniciei, să reducă artificial valoarea mărturiei mucenicilor (care au mărturisit cu prețul vieții credința lor în Hristos și în Biserica lui Hristos, nu în Căpitan, în Legiune, într-o Românie sfîntă, în Neamul Sfînt sau în Biserica Neamului) și să politizeze întreaga misiune a Bisericii de pînă la Edictul Sf. Constantin din 313 în timp ce deformează corespunzător înțelegerea suferinței victimelor comunismului prin sanctificarea suferinței umane în general și a suferinței pentru o cauză de dreapta în special.
Proiectul politic al Patriarhiei este confirmat de solicitarea adresată statului trei luni mai tîrziu de la comunicatul menționat mai sus, în vederea promulgării unei legi speciale care să prevadă dreptul exclusiv al cultelor religioase „asupra stabilirii modalităților de cinstire a persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepților sau recunoscute ca simboluri identitare proprii” https://basilica.ro/patriarhul-daniel-activitatea-comisiei-de-dialog-dintre-stat-si-culte-este-benefica-pentru-societatea-romaneasca/). Această revendicare consolidează redefinirea politică a ortodoxiei românești din ultimele două decenii în condițiile în care angajamentul politic militant a fost întreținut în BOR încă din 1990 prin cultul de orientare neolegionară al „sfinților închisorilor”. Printr-o mișcare dublă, venită recent dinspre ierarhie prin canonizarea politicului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/03/despre-semnificatia-teologic-politica.html) ca un răspuns tîrziu, dar evident adresat așteptărilor politice din zona extremei drepte din BOR, credința ortodoxă a fost supusă unei presiuni deformatoare care va determina reacții ideologice opuse, unii credincioși căutîndu-și refugiul în ortodoxia liberală, alții în ortodoxia păgînă, deopotrivă apolitică și anistorică. După cum se poate vedea cu claritate, actuala ierarhie ortodoxă a adus ortodoxia românească într-o criză care putea fi evitată dacă ar fi urmat viziunea proprie tradiției ortodoxe, încă prezentă în ultimii martori ai ei (Galeriu, Stăniloae etc). Din păcate, după cum a demonstrat-o deja episodul Georgescu, beneficiarii acestei crize nu vor mai fi de-acum încolo doar oportuniștii, șmecherii, mediocrii, ratații sau perverșii care au parazitat BOR atît administrativ, cît și spiritual în ultimii douăzeci de ani, ci mai ales trimișii speciali ai lui Dumnezeu, indivizii care vor pretinde că au un mandat divin în virtutea căruia vor cere o supunere corespunzătoare.
Acesta nu este singurul efect negativ pe care îl produce deja proiectul politic al noii ortodoxii. În măsura în care, în noua ordine politică globală, statul pretinde dreptul de a interveni și controla tot mai mult viața individului în numele siguranței și al egalității tuturor cetățenilor, pretenția opusă a Patriarhiei la dreptul de a-și construi un sistem legal autonom derivat din propriul sistem de valori (în ciuda faptului că aceste valori pot intra în conflict direct atît cu principiile dreptului, cît și cu cele creștine, așa cum se întîmplă în cazul creștinării frauduloase a Mișcării Legionare) reprezintă o provocare directă la adresa autorității și responsabilității statului, care va fi obligat să intervină în organizarea BOR nu atît de logica seculară, ci mai ales de acest exces teologic-politic dezvoltat de ierarhia ortodoxă. Prin urmare, politizarea constantă și tot mai amplificată a BOR, departe de a-i garanta libertatea și autoritatea, expune ortodoxia românească la grave deformări generate asupra ei atît din interiorul, cît și din exteriorul BOR.
În al treilea rînd, în măsura în care ne pasă mai mult de soarta ortodoxiei românești decît de posibilitatea de a ne petrece concediile în mediul pitoresc și ospitalier al mănăstirilor ortodoxe, ar trebui să ne întrebăm și mai ales să riscăm să răspundem public nu doar în legătură cu reacția inevitabilă a statului și a societății civile în fața acestor provocări, ci mai ales în legătură cu reacția inevitabilă a lui Dumnezeu în condițiile în care slugile netrebnice au pus din nou mîna pe vie pentru a-și spori profitul odată cu puterea și par pregătite să-i răspundă Stăpînului viei prin „cînd, Doamne, cînd am făcut noi așa ceva?” în cazul în care nu vor putea să-L ucidă atunci cînd va veni să le ceară socoteală.
