La nivelul străzii, „sistemul” este reprezentat de autorități în sens larg, mai bune sau mai rele în funcție de gradul lor de toleranță față de șmechereală, violență și golăneală, „valori” care ar putea explica de ce Băsescu este considerat într-un sondaj recent cel mai bun președinte al României din perioada post-comunistă. Tot în plan public imediat, însă distinct de nivelul de cartier este cel de parohie, creștin-fundamentalist, pentru care „sistemul” este reprezentat de secularism în obiectivele lui ideologice principale (progresism, umanism, liberalism etc). În paralel cu acest segment se află cel păgîn-panteist, pentru care „sistemul” este orice autoritate întemeiată pe știința modernă, ceea ce face din „sistem” o amenințare la sănătatea omului, a naturii și a cosmosului prin dezechilibrele pe care le impune. Există apoi zona conspiraționistă, formată în mare parte din indivizi proveniți din segmentele descrise pînă aici la care se adaugă oamenii normali care și-au pierdut încrederea în autorități după abuzurile și minciunile grosolane impuse de acestea începînd cu episodul covid-19 în privința cauzelor, efectelor și măsurilor luate, continuînd apoi cu distorsiunile și violența cu care au impus consensul cu privire la cauzele, efectele și măsurile luate în cazul războiului din Ucraina, această serie tot mai amplificată de minciuni directe sau prin omisiune culminînd nu atît prin eliminarea lui Călin Georgescu din alegeri, ci mai degrabă prin explicațiile oferite pentru această eliminare. Pentru toate aceste categorii, noțiunea de sistem a evoluat, ajungînd să cuprindă elemente aduse de fiecare categorie anti-sistem, astfel încît în cele din urmă „sistemul” a ajuns să unească categorii care în mod normal nu s-ar fi intersectat decît în mod accidental, de la pițipoance la doamne respectabile și de la bombardieri la pensionari timizi.
Spun că sistemul i-a unit, chiar dacă meritul îi este atribuit lui Georgescu, pentru că proiectul lui Georgescu nu a fost de fapt asimilat de „popor”. Proiectul lui Georgescu a fost radical, iar Becali a fost singurul care nu doar l-a înțeles, ci l-a și luat în serios, spre deosebire ce ceilalți lideri din AUR care urmăreau doar să se folosească de Georgescu. Impresia mea este că Georgescu căuta o sinteză între lumea modernă și cea premodernă în care prima să slujească păcii, fraternității și iluminării spirituale, idealuri care l-ar fi definit pe Georgescu ca pe un mason perfect sau cel puțin ca pe un umanist dacă nu și-ar fi exprimat repetat aprecierea pentru Mișcarea Legionară.
Proiectul lui Georgescu era un alt sistem: în locul lui „Ceaușescu și poporul”, înlocuit în perioada post-comunistă de „UE și societatea civilă”, Georgescu a propus sistemul „Dumnezeu și poporul”. Dar problema este că nimeni dintre susținătorii lui nu voia cu adevărat această alternativă, receptată mai degrabă ca o metaforă. Susținătorii lui Georgescu se mulțumesc cu orice lider suveranist capabil să-i impună sistemului o distanță de siguranță față de individ sau cel puțin să-l determine să lase impresia că respectă o astfel de distanță ca o garanție a libertății individului. Ceea ce este bineînțeles absurd: sistemul nu se va retrage din spațiul pe care l-a cîștigat cu prețul unei pandemii și al unui război mai mult decît se va retrage Rusia din Crimeea.
Segmentele anti-sistem s-au considerat reprezentate de Georgescu pentru că acesta avea cîte ceva din fiecare: disprețul față de autorități i-a asigurat susținerea ghetourilor, condamnarea secularismului și apelul la Dumnezeu pe cea a creștinilor fundamentaliști, venerația pentru natură i-a adus încrederea segmentului păgîn (care coincide în mare parte cu cel ortodox), în timp ce confruntarea cu narațiunile „covid-19” și ale inocenței SUA și UE în legătură cu dezastrul din Ucraina i-au adus cel puțin atenția celor care consideră că lucrurile au degenerat destul de grav pentru a fi îngrijorați cu privire la viitorul imediat. Cu toate acestea, nu cred că a existat vreun grup în cadrul „suveraniștilor” care să-i împărtășească viziunea sa pe cît de cuprinzătoare, pe atît de radicală despre sistem și despre necesitatea abolirii lui.
Prin urmare, odată cu eliminarea lui Georgescu, lucrurile revin la normal nu doar pentru „sistem”, ci și pentru susținătorii lui Georgescu, prea puțin dispuși sau capabili să-l urmeze în cruciada anti-sistem pe care o declarase în noiembrie 2024. Suveraniștii post-Georgescu preferă un sistem pe care să-l poată scuipa, înjura, blestema, în care să dea cu pietre și, eventual, cu care să poată negocia în vederea obținerii unor funcții destul de importante încît să creeze impresia recuperării unui spațiu de libertate.
