„Trăim vremuri tulburi, confuze, în care doar discernământul ne poate așeza pe calea care trebuie. Pe cât de multă informație avem, pe atât de puțin discernământ dispunem. Viețuirea creștină adevărată aduce cu sine virtutea discernământului și vom cunoaște care este lucrul cu adevărat folositor și care nu.” Observația îi aparține părintelui Daniel Corîu, un preot ortodox român care slujește în Japonia (https://www.formula-as.ro/2025/11/22/parintele-daniel-coriu-japonia-am-putea-invata-de-la-japonezi-sa-iubim-mai-mult-ce-este-al-nostru-romanesc/). Titlul redacției este reprezentativ din păcate pentru criza discernămîntului din ortodoxia românească, situație semnalată de altfel de părintele Corîu chiar în cadrul interviului. Un titlul în spiritul observațiilor părintelui ar fi fost „să le fim recunoscători păgînilor, pentru că ne obligă să-l iubim și mai mult pe Hristos”.
În orice caz, cuvintele părintelui Corîu sunt cu atît mai remarcabile în vremurile actuale cu cît evită idolatrizarea neamului, a Occidentului sau a spiritualității universale, readucînd discernămîntul creștin în albia vieții creștine din care a fost deturnat atît de membrii cultului intelectului și al Occidentului, cît și de cei ai cultului spiritului cosmic și al Neamului absolut, cele două ramuri dominante din noua BOR. De altfel, părintele Corîu a publicat un studiu important despre discernămîntul creștin (https://orthodox-theology.com/media/PDF/4.2018/DanielCoriu.pdf), cîteva elemente de bază pentru înțelegerea discernămîntului în cadrul învățăturii patristice fiind descrise de John Chryssavgis în Sf. Ioan Scărarul: de la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, București, Editura Sophia, 2005, p. 304-309, elemente menționate de altfel și în studiul părintelui.
Dacă erudiția este condiția discernămîntului, așa cum pretind ortodocșii cu înclinații intelectuale, atunci Hristos a fost cel mai lipsit de discernămînt dintre toți învățătorii spirituali din istorie atunci cînd i-a ales pe niște indivizi cu studii minime sau deloc pentru a-L reprezenta. Dar dacă posibilitatea discernămîntului nu este în intelect, ci în conștiință, înrădăcinată la rîndul ei în sufletul omenesc și determinată de condiția omului de ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, conștiința fiind vie în măsura în care recunoaștem această condiție, atunci oricine identifică discernămîntul în altă parte și altfel decît ca un dar duhovnicesc este străin de înțelegerea creștină a constituției omului.
Sigur că atunci cînd discernămîntul este redus la o funcție a minții care nu-și poate atinge potențialul decît în cadrul unei vieți intelectuale, el este legat în mod inevitabil de dezvoltarea intelectuală și performanța culturală. Dar în creștinism, viața intelectuală nu este separată de restul vieții de credință, nu reprezintă o viață privilegiată în sens mîntuitor și se realizează doar prin dobîndirea minții lui Hristos, nu prin raportarea la un intelect divin impersonal. Iar dobîndirea minții lui Hristos nu este posibilă în afara vieții duhovnicești, care creează condițiile primirii darului discernămîntului ca facultate spirituală de deosebire a duhurilor (1 Corinteni 12, 10; 1 Ioan 4, 1).
