Statul de drept ca idol

„Aceasta e fotografia statului de drept: violatorii țin pe genunchi fetița, îi împletesc codițele și-i șoptesc la ureche că e pîndită de pericole. În poză sînt generali, procurori, judecători, inspectori de fisc și președinți. Au fost acolo dintotdeauna în anii anticorupției, dar lumea le-a luat zîmbetul de bun. Și n-aș lăsa la o parte meritele unor idioți din presa “de dreapta” care au pupat în cur sistemul cu zel patologic. Ca orice întreprindere de propagandă, susținerea farsei s-a făcut cu ardoare. Iar în corul susținătorilor, proștii au cîntat mai tare decît acoperiții. Cred că termenul “idiolatru” merită pus în circulație.” (http://www.catavencii.ro/editorial/clanul-sticlinienilor/)

Dar dacă farsa a reuşit, nu e din cauza „proştilor”, a „idiolatrilor”. „Proştii” sunt cei care au avut încredere în discernămîntul şi buna credinţă a lăudătorilor, adevăraţii responsabili de reuşita iluziei. Sigur, lăudătorii au ştiut în permanenţă că arhitecţii „statului de drept” nu erau decît nişte şmecheri, la fel ca ei. Dar continuau să-i laude, „cu ardoare şi zel patologic” pentru că în felul acesta erau convingători, precum prorocii lui Baal, care „strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge.” (III Regi, 18:28).

Pe de altă parte, nici nu aveau încotro: în definitiv, statul de drept trebuie să aibă ceva de-a face cu dreapta, iar ei, să vezi ce chestie, erau tot de dreapta! Da, ni se spune, trebuie să înţelegem că uneori instrumentele politice (oameni şi instituţii) implicate în proiect nu au fost compatibile cu statul de drept (decît în măsura în care prin această noţiune înţelegeau că au (de) dat dreptul), dar ele pot fi îmbunătăţite sau schimbate. În orice caz, pentru activiştii de dreapta important e ca proiectul să continue, ceea ce înseamnă în esenţă că statul de drept nu trebuie să fie de stîng, iar ei să-şi primească dreptul. Nu neapărat în sens pecuniar, ci ca drept de a ne spune în continuare ce şi cine este drept şi de a certa poporul în numele unei dreptăţi care pare să nu-i asculte. Cine ştie, poate că „stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme.” (III Regi, 18:27)

Minciuna altfel

Mai surprins decît poporul care descoperă că a fost mințit din nou în campania electorală este politicianul căruia nu-i vine să creadă că a fost crezut din nou. Sigur, politicianul mizează nu pe încrederea electoratului, pe care nu o poate justifica, ci pe credulitatea lui. Dar asta doar în campanie, pentru că, o dată cu afișarea rezultatelor, politicianul redevine el însuși, omul pragmatic care trebuie să organizeze o lume mai brutală decît un șantier de blocuri în construcție. La afișarea rezultatelor, politicianul își dă jos costumul de Moș Crăciun, un ritual menit să ne anunțe că magia s-a sfîrșit, și nu înțelege de ce lumea vede în el un Grinch: doar pentru că în sac nu erau decît postere și broșuri electorale mototolite? Dar nu, el nu este un Grinch după cum nu a fost nici un Moș Crăciun, ci doar un om ca toți oamenii. L-ai crezut? Ghinion!

Poate că de vină e costumul, poate că e capacitatea oamenilor de a crede că este posibilă și o lume altfel. Motive suficiente pentru ca politicienii să confunde electoratul cu un copil pe care-l pot ignora, de vreme ce refuză să se maturizeze în ziua votării. Unii adulți nu se simt obligați să le dea explicații copiilor, și exact așa se poartă politicienii români cu populația, mai precis cu acea parte a electoratului care se încăpățînează să creadă în „magia” democrației, după cum se arată într-un articol recent din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/editorial/democratia-e-o-prostie/):

„Copiii sunt mult mai demni, mai conștienți de drepturile lor și mai intuitiv democrați decât adulții. Dar reușim noi cumva să-i stricăm pe parcurs, să-i învățăm să fie supuși, să-și plece capul, să tacă și să înghită. Dar mai ales să nu mai întrebe “De ce?” până când nu obțin un răspuns. Iar în cazul lor “Pentru că așa zic eu!” nu va fi niciodată un răspuns valabil, care să oprească avalanșa de întrebări. Din când în când ar trebui să ne mai uităm puțin în jur, să căutăm din priviri copiii și să ne întrebăm dacă supunerea interesată pe care noi o practicăm zi de zi – iar ei nu – ne face cu adevărat fericiți, e compromisul de care avem, cu adevărat, nevoie.”

Mulți dintre noi își învață copiii să tacă și să-nghită, cînd de fapt ar trebui să învățăm de la ei să întrebăm „de ce?” Avem nevoie de această întrebare pentru ca nici noi, nici copiii noștri să nu mai trebuiască să tacă și să-nghită. Poate că atunci cînd o vom ști din nou vor apărea și altfel de policieni, cei de astăzi dispărînd cu ghinion cu tot. 

Biața mamă

Probabil că „Deschide ușa, creștine!” nu este singurul colind afectat de unele modificări. În mod curent circulă două versiuni, una, cea originală, cu strofe de patru versuri și alta, cu strofe de trei versuri în care „biața mamă” înlocuiește, în strofa a treia, pe „a Sa mamă” din strofa a doua a versiunii originale. Astfel, dacă în versiunea originală auzim, în strofa a doua,

„Și la Viflaeem am fost
Unde S-a născut Hristos,
Si-am văzut pe-a Sa mamă
Pe care Maria-o cheamă.”

în versiunea „alternativă” avem parte de

„Și-am văzut și biața mamă,
Pe care Maria o cheamă,
La mulți ani, mulți ani, cu bine.”

De departe, „biața mamă” este versiunea preferată, peste care dai nu doar în piețe, tramvaie (nu și în metrou, de unde biața mamă a fost surghiunită împreună cu cerșetorii-colindători), ci și la serbările de Crăciun de la școală. Versiunea circulă pe CD, în interpretarea unor cîntăreți cu accente suspecte și tocmai de aceea considerați cu atît mai „autentici”. Se pare că nu-i poți rezista nepedepsit bieței mame. Dar oricît de disconfortant ar suna expresia în urechile inimilor estetice, ea reprezintă, în lumea noastră, singura șansă a Mariei, și a noastră. Chiar dacă stilistic fenomenul demonstrează o alterare, o degradare a folclorului creștin, teologic vorbind el merge drept la țintă.

Colindele creștine nu sînt menite să te facă să te simți bine, să te bucuri de „magia Crăciunului”. Este posibil ca acelea să fie cîntate la fel de bine nu doar de îngeri, ci și de draci. Colindele veritabile nu sînt niște accesorii de Crăciun, niște podoabe bune de agățat în suflet, în brad sau la ușa de la intrare. Colindul adevărat îți bagă piciorul în ușă, te face să mai verifici o dată dacă ai încuiat-o bine. Și chiar și după ce te-ai băgat în pat, biața mamă îți întîrzie somnul dorit.  

 

Inima lipsă

Durerea vine mai tîrziu,

nu cînd îți lipsește degetul, brațul, piciorul,

copilul sau tatăl-sau-mama, soțul-soția, neamurile ori neamul,

ci atunci cînd simți cu inima care nu ți-a trebuit niciodată,

pentru că ai considerat-o prea complicată pentru a fi încercată,

că tu nu le lipsești.

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz și nu se dădea dus

Dacă stai prea mult într-o piață de pește începi să miroși și tu a pește.

Proverb chinezesc

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz. Nu aștepta nici o mașină și nici nu locuia în stație, el doar stătea acolo, pur și simplu. Bineînțeles, șoferii nu știau asta, așa că mergeau mai departe, fără să mai oprească.

Călătorii păreau mulțumiți de situație. Chiar și cei care ar fi trebuit să coboare la stația respectivă erau furioși pe omul de zăpadă, nu pe șoferul care nu oprea în stație. Nimeni nu dorea să lase impresia că l-ar aștepta un om de zăpadă. Nimeni nu-i mai aștepta pe oamenii de zăpadă. Poate pentru că nimeni nu mai aștepta pe nimeni.

Unii pasageri se prefăceau că nu observaseră nimic, dar alții simțeau nevoia să explice, ca nu cumva să se creadă că ar fi de altă părere: „Asta mai lipsea, să se urce și ăla și să umple de apă pe-aici,” bombănea cîte unul. „Deh,” remarcă autoritar o doamnă în vîrstă, ale cărei zile de glorie încă mai străluceau din haina de blană bine îngrijită, „acum le-a dat drepturi la toți, nu mai poți să le zici nimic că vine și-ți spune că și are și ei dreptul. Păi ce, așa era pe vremuri?”

„Pe vremuri” lucrurile stăteau altfel, într-adevăr, dar puțini mai doreau să-și amintească cum a fost. Mai demult oamenii de zăpadă erau priviți cu bucurie, ca niște colindători ai unei lumi curate, care stătea să vină. Acum lumea se simte stînjenită la vederea unui om de zăpadă. Unii, precum șoferul, nu pot uita cum i-au distrus în adolescență, pînă cînd, deveniți adulți, au găsit alte lucruri de distrus, mai pe măsura lor. Bine măcar că își învățase copiii să o facă și ei, să știe să se distreze, să-și trăiască viața, cum se spune. Adică doar pe cel mai mare, pentru că cel mai mic, „Idiotu’”, cum îi spunea în sinea lui, începea să urle la vederea spectacolului și le strica tot cheful. „Parcă ar fi și el tot de zăpadă, nu de carne, ca mine” își continuă șoferul gîndurile, zîmbind la ideea că nevastă-sa l-ar fi putut înșela cu un om de zăpadă. „Atîta pagubă, măcar atunci l-aș putea strica pe Idiot”, se consolă liniștit. Brusc, zîmbetul îi pieri. Îi invidia pe mecanicii de la metrou, care habar nu aveau cum te-ngheață privirea ălora, a oamenilor de zăpadă. „Ce i-aș mai topi eu!” scrîșni el, înveninat.   

Dar printre călători erau puțini cei care, asemenea șoferului, distruseseră oameni de zăpadă. Cei mai mulți nici nu distruseseră, nici nu făcuseră vreunul, dar asta tot îi apăsa ușor, imperceptibil aproape, ca un fulg. De fapt, toți acești oameni și-au dorit în copilărie să facă oameni de zăpadă, doar că erau prea mici și nimeni dintre cei mai mari nu părea dispus să-i ajute. Părinții nu erau cu ei, frații mai mari aveau joaca lor, iar bunicii erau prea bătrîni. Poate că n-ar fi fost prea tîrziu nici acum, doar că nu mai aveau cu cine. Copiii de astăzi sînt altfel, au învățat să se descurce singuri, poate și pentru că pe tabletă totul e ușor și cu atît mai ușor cînd ești singur, poți face oameni de zăpadă pe tabletă, din cărămizi, iar cînd termini tragi în ei cu arcul, cu pistolul sau cu tancul, în funcție de punctajul obținut la construcție. Cînd vine vorba de făcut un om de zăpadă din zăpadă nu prea mai ai cu cine. Dar dacă e să-i distrugi, se bagă toți peste tine. În sfîrșit, ceva distractiv!

Trebuie spus totuși că, în principiu, lumea nu-i ura pe oamenii de zăpadă. De fapt, toți aveau oameni de zăpadă acasă, pe care-i scoteau din cutii în preajma Crăciunului. Oameni de zăpadă de plastic, stînd cuminți lîngă pomi de Crăciun de plastic colindați de un Moș Crăciun de plastic. Și cu beculețe! Față de oamenii de zăpadă de zăpadă, cei de plastic erau mai buni, mai albi, mai adevărați: nu se topeau, nu erau reci și, mai ales, nu veneau din cer.

Și-acum, uite, tot dai peste ei prin stații. Vin și stau acolo și se uită lung după trecători și mașini. Poate că e bine că nu oprește nimeni, nici o mașină. Poate că vor pleca singuri. Poate că vor lua și cerul odată cu ei. 

Caca proaspăt pentru tine!

Nu știu în ce măsură cumpărătorii aflați în magazinele Kaufland cu vreo doi, trei ani în urmă au remarcat sloganul difuzat de stația magazinului: „Calitate Kaufland! Căutați la raft produsele cu etichetele Ca-Ka!” Poate că mă-nșeală memoria, dar cred că am auzit la un moment dat și mesajul „Ka-Ca proaspăt pentru tine!” Pentru a se asigura că articolele K-Classic ne plac cu adevărat (http://www.kaufland.ro/Home/04_Relatii_clienti/005_Asigurarea_calitatii/001_K_Classic_ofera_calitate/index.jsp), departamentul de marketing a introdus între „calitate” și numele firmei cuvântul „Classic”, evitînd astfel cacofonia nefericită din trecut care le-ar fi putut inspira cumpărătorilor o asociație neproductivă.

Dar nu acest magazin în sine este obiectul rîndurilor de față (ai cărui angajați, mă grăbesc să o spun, îi depășesc prin amabilitate și politețe pe angajații altor lanțuri de supermarketuri), ci acest „caca”, proaspăt sau nu prea, dar întotdeauna în garanție, pe care ni-l oferă toate magazinele de retail sub forma lucrurilor de duzină, alimentelor contrafăcute și electrocasnicelor programate să se defecteze după un ciclu de funcționare predeterminat. Nu despre Kaufland este vorba, așadar, ci despre Kauf-Land, „Tărîmul cumpărăturilor”, lumea magică unde totul este atît de accesibil pentru că este atît de inutil. Este vorba deopotrivă despre ideile reciclate ale așa-numitei drepte conservatoare de la noi, ambalate în plastic pentru ca nu cumva să piardă ceva din vidul interior și așezate pe raft, de regulă între raionul de electrice și cel de jucării. Unul dintre liderii acestei mișcări ne certa cu mai bine de un deceniu în urmă că am mîncat prea mult rahat, mai precis că în istorie numai cine nu a vrut nu s-a pișat pe noi. Pentru ca dreapta căreia îi aparține să ne certe că nu mîncăm destul rahat, că nu înghițim capitalism pe pîine, că nu apreciem destul piața liberă, că nu sîntem vrednici să locuim în „Tărîmul cumpărăturilor”, într-un paradis nemeritat,  chiar dacă străbătut – ca o pedeapsă? ca un avertisment? ca o confirmare? –  de adieri suspecte, irespirabile uneori, datorate instalației de climatizare unde aerul răspîndit în magazin pare să vină direct din aerisirea veceurilor.

„Pentru oameni, destul nu e niciodată îndeajuns”, le spune ratonul RJ din Over the Hedge tovarășilor uimiți și speriați a căror pădure a fost transformată într-un mic orășel (https://www.youtube.com/watch?v=5kGCzZSFdZ4). Noua suburbie este, după cum o numește un poster, „Poarta către viața bună” (https://www.youtube.com/watch?v=Rw4azphSXes). După o încercare eșuată de a se înfrupta din gunoaiele aflate dincolo de gard, Verne țestoasa îi spune ratonului că nu vor să mai aibă de-a face cu nici un lucru aflat dincolo de gard (https://www.youtube.com/watch?v=UgR1-XMrJsI).

Dincolo de gard nu sînt doar oameni: tot acolo se află, sufletește, RJ și ursul Vincent, animale care au trecut gardul pierzîndu-și măsura, trăind la fel ca oamenii, doar pentru a mînca și a se distra, chiar dacă singura distracție, singurul eveniment a rămas tot mîncarea. Mai ales, sînt singuri, lipsiți de o familie. La fel ca oamenii.

Nu se află nimic acolo, dincolo de gard, pentru care merită să mori. Lucrurile pentru care merită să mori se află dincoace. Familia este unul din ele. Este ceea ce descoperă ratonul, gata să sacrifice viețile animalelor care-l ajutaseră să-și răscumpere propria lui viață din ghearele lui Vincent. Familia este poarta către viața cea bună, îl lămurește Verne pe RJ.

Să cazi din Rai este grav, dar mult mai grav este să cazi în Rai. Pentru că în acest caz nu-ți mai poți dori să te întorci. În falsul rai ești prizonier, ești captiv, ești propriul tău ostatec și propriul gardian.

Se cade în rai atunci cînd raiul în care ai ajuns este fals: este un rai repetitiv și limitat pentru că este fals. În falsul rai nu se află nimic înăuntru: nimic înăuntrul locuitorilor, nimic înăuntrul produselor, nimic înăuntrul cuvintelor. Tocmai pentru că nu are nimic de oferit, ambalajul devine totul, și din acest motiv ambalajul se schimbă în permanență, promițînd de fiecare dată noutatea pentru același vechi conținut de rahat. Operațiile estetice țin de aceeași industrie de marketing care asigură funcționarea raiului fals, unde fiecare lucru este o minciună, fiecare promisiune o nouă amăgire și unde nici un chip nu reflectă nimic.

Calitativ, nu este nici o diferență între produsele din raft și cele din gunoi. Ceea ce le desparte este ambalajul. Lada de gunoi este iadul, locul unde ajung produsele scoase din ambalaj, la fel ca mormîntul unde oamenii nu sînt băgați pentru că au murit, ci pentru că ambalajul nu-i mai poate salva, nemaiputînd spune o minciună convingătoare. La gunoi nu mai ajung de mult resturi menajere, mîncare stricată, lucruri defecte, ci doar produse care, scoase din ambalaj, și-au pierdut noutatea. Așa cum în pămînt nu ajung decît acei morți cărora le-a cedat ambalajul, trupul.

Evocîndu-l pe olandezul Multatuli (Edward Dekker) ca pildă de scriitor veritabil, care răspunde nu doar la chemarea vocației, ci și la „chemarea timpului nostru și a poporului nostru, la chemarea umanității”, Paustovski amintește de soluția aplicată de armata olandeză într-o confruntare cu javanezii răsculați (sprijiniți de Dekker, lucru care l-a costat): i-a împroșcat cu excremente omenești. „Javanezii”, explică Paustovski, „care înfruntau fără să clipească focul de armă, n-au rezistat în fața unui astfel de război, și s-au retras.” (Konstantin Paustovski, Trandafirul de aur, Minerva, 1981, p. 18)

Javanezii s-au retras pentru că nu căzuseră încă în rai. Dar cînd te bucuri că te afli în raiul căzut ai devenit imun la rahat, care pare tentant dacă este ambalat în mod atractiv. Continui să fii însă împroșcat cu mizerii nu doar pentru că aceasta este super-mega-oferta, ci mai ales pentru ca atunci cînd vei întîlni semnele raiului adevărat să te retragi scîrbit. 

Societatea întredeschisă și biserica ei

Într-o postare recentă, Alexandru Racu subliniază impostura „societății civile” românești, incapabilă să treacă testul definiției de dicționar: „totalitatea organizațiilor și instituțiilor independente de guvern care manifestă interesele și voința cetățenilor” (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/11/08/societate-civila/). O observație demonstrabilă, la rigoare, cu „fapte, contracte și facturi” (http://www.catavencii.ro/soros-luat-teapa/). Nu împărtășesc încrederea autorilor din Cațavencii în privința „autonomizării” generației Soros. Că rețeaua identificată ca „societate civilă” nu reprezintă societatea românească decît într-un mod ideal, ideal care nu are nici o legătură cu realitatea românească, este evident. Dar mă-ndoiesc că această lume s-ar putea desprinde de părinții ei fondatori, cum afirmă cațavencii în articolul menționat mai sus:

„Pe termen scurt, ceea ce a făcut Soros a avut aparența unui mecenat social admirabil, care și-a propus să grăbească procesul de însănătoșire a societăților ieșite din comunism. Pe termen lung, însă, rețeaua alimentată 26 de ani cu sume considerabile a căpătat conștiință și scopuri proprii. Fără discuție că un miliardar ca Soros n-a exclus obținerea unei anumite influențe în societățile în care a pompat fonduri, dar aceste influențe s-au manifestat destul de timid. În schimb, rețeaua care s-a hrănit din facturile lui a început să vizeze puterea la modul direct.”

Dimpotrivă, este posibil ca proiectul lui Soros să fi reușit: departe de a reprezenta un efect secundar, vizarea și asumarea directă a puterii de o elită „deschisă”, tehnocrată și multifuncțională putea să constituie de la bun început obiectivul principal, chiar dacă pe termen lung, al unora dintre operele „caritabile” ale unor oameni și instituții occidentale. Cu alte cuvinte, activitatea de mecenat nu a fost de multe ori decît o investiție la fel de pragmatică ca cea aplicată retehnologizării unei fabrici românești oarecare.

De 26 de ani s-au băgat bani și idei nu neapărat pentru a scoate bani și idei, ci doar pentru a le ține în circulație. Ce-i drept, în măsura în care banii pot produce (sprijinind, promovînd) idei, și ideile, mai ales cele făcute din bani, produc bani. Integrate circuitului stațiilor de reciclare constituite de editurile și think-tank-urile din mainstream, ideile consolidate cu armătura unei libertăți împletită ideologic și orientată strategic pot chiar lăsa impresia că produc idei veritabile. Dar tocmai acest proces constrînge „societatea civilă” românească să rămînă fidelă principiilor ei de bază, anulînd astfel posibilitatea unei desprinderi de sursa intelectuală originară, respectiv de tema „societății deschise”, oricît de independentă ar fi devenit ea față de finanțările externe. Societatea civilă românească este tot atît de civilă ca orice mercenar de aiurea: ambii acționează în haine civile.

Asta nu înseamnă că societatea civilă nu s-ar putea bucura și de sprijinul oamenilor în uniformă, indiferent de costumul pe care-l poartă. Unii, costume italienești, alții, veșminte arhierești, precum în ceremonia de decorare a lui Dîncu și Hellvig cu Ordinul „Sf. Ap. Andrei”, respectiv cu Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (http://www.catavencii.ro/dancu-si-hellvig-oamenii-lui-dumnezeu/).  Distanța, dacă nu opoziția societății civile în raport cu realitatea românească corespunde într-un mod  nefericit, dar semnificativ distanței crescînde a BOR față de propria natură, distanță pe care BOR o produce prin gesturi care celebrează fondurile acordate de la buget cu recunoștința emoționată a manelistului copleșit de sumele primite în toiul unei nunți de interlopi.

Pe Crucea căutată și descoperită datorită Sfintei Elena, Constantin a întemeiat un imperiu creștin. Pe aceeași Cruce ar fi trebuit să stea și Catedrala Mîntuirii. Din cîte se pare însă, ea stă mai ales pe banii acordați de la buget de diverși indivizi încadrabili în generația Soros.

Nu avem o societate deschisă nu doar pentru că nu avem o societate civilă, ci mai ales pentru că nu avem o Biserică deschisă. Și una, și alta sînt doar întredeschise, destul pentru ca adevărul să poată fi spus, dar insuficient pentru ca el să însemne vreodată ceva. 

Nu, Soros nu a rămas pe dinafară, cum se grăbesc cațavencii să creadă. El și alții ca el, știuți sau neștiuți, sînt înăuntru și peste tot: în forum, în Piață, în Universitate, în Parlament, în Catedrală. În așa fel încît de fiecare dată cînd doi sau trei vorbim despre adevăr, ei sînt în mijlocul nostru.