sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Balanţa


de Mircea Platon


1. „Sentimentul” „securist” „al” „fiinţei

1995: „Mă simt  personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” (Horia-Roman Patapievici, om politic şi gânditor libertarian/neoconservator român. Dl Patapievici s-a născut într-o familie comunistă al cărei cap a ocupat „posturi de răspundere” într-un regim condamnat în 2006 de Preşedintele Băsescu drept „ilegitim şi criminal”.)



2009: „Ţăranul român este doar murdar, agresiv, beţiv şi redus intelectual (...)  Ah! Şi nu mai îmi spuneţi că vinovaţi de mizeria de la ţară sunt comuniştii (...) Ţăranul a fost la fel tot timpul. Citiţi măcar Răscoala lui Liviu Rebreanu - să vedeţi acolo viol!”
(Bogdan Duca a.k.a. Alexandru Bogdan Duca, tânăr ideolog neoconservator, celebru ca „prieten al lui Vladimir Tismăneanu”. Dl Duca provine dintr-o familie de „lucrători la Securitate” care au slujit un regim condamnat în 2006 de Preşedintele Băsescu drept „ilegitim şi criminal”.)


2. „România”                

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, îl văd ruinat de spurcăciunile securiste şi de progeniturile lor. La douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului în capul lui Ceauşescu, România pare paralizată de Securitate (numesc astfel, generic, fosta oligarhie colonială comunistă de partid şi de stat). De fosta Securitate, de actuala Securitate. De securiştii buni, de securiştii răi. De securiştii de la interne. De securiştii de la externe. De părinţi şi de fii. De securiştii de stânga. De securiştii de dreapta. Social-democraţi. Liberali. Conservatori. Pedelişti. Băsescieni şi antibăsescieni. De securiştii naţionali. De securiştii globali. De securiştii ortodocşi. De securiştii ecumenici. Securitatea, în România, deschide şi închide orice citat şi pune în paranteze totul. Securitatea pune realitatea românească în ghilimele, furându-i astfel consistenţa. „România”. După „comunism”, avem „anticomunism”. Şi suntem conduşi de aceiaşi „oameni”. Asta şi pentru că, în „România”, laşitatea e de viitor, în vreme ce curajul e doar retrospectiv.
O ţară e ca o pâine. La Liturghie, pâinea e prefăcută de Sfântul Duh în Sfintele Daruri. Dar pentru ca pâinea să poată fi prefăcută de Sfântul Duh trebuie ca cineva să fi  făcut pâinea: să fi arat, semănat, treierat, măcinat, frământat şi copt. Pâinea poate fi prefăcută prin rugăciune. Dar nu poate fi făcută prin rugăciune. O ţară poate fi prefăcută prin rugăciune, dar nu poate fi făcută prin rugăciune. Trebuie lucrată. Şi muncile ţarinii trebuie făcute la timp şi cum trebuie. Or, „România” e o ţară fără lucrători. În România avem doar oameni care se „roagă” şi oameni care fură. „Mistici” şi hoţi. Uneori, mistici hoţi. Rareori, hoţi mistici. Oameni care postesc şi oameni care se îmbuibă. Unii se roagă pentru prefacerea pâinii, alţii fură pâinea. Dar cine face pâinea? Cine păstrează pâinea, învelită-n ştergar curat, până la Liturghie?
Sub influenţa paralizantă a „securiştilor” şi a odraslelor lor, în „România”, a face o pâine a ajuns sinonim cu a da cu piatra. Cine se încumetă să facă primul o pâine? Cine are curajul moral să spună lucrurilor pe nume? Pentru că, la Liturghie, se preface pâinea, nu papanaşii, gogoşile, minciunelele şi alte aluaturi umplute cu rahat sau rostogolite-n năclăieli dulci. Şi totuşi, noi, de douăzeci de ani, ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu cu nişte cornuleţe cu rahat pe care le vrem transformate în Sfântul Trup. În „România”, „Dumnezeu a murit” din cauza acestor cornuleţe de patiserie. Dar poate învia într-o pâine. În orice firmitură de Românie adevărată. Fără ghilimele.