Aflînd de la Hristos că se
apropie ceasul slavei Sale, doi dintre apostoli, Iacov şi Ioan, fiii lui
Zevedeu, se gîndesc că ar fi timpul să-şi găsească un loc potrivit în viitorul
guvern. În consecinţă, îi cer Domnului să le ofere un job tare – nu unul
oarecare, ci tocmai poziţiile imediat următoare autorităţii lui Hristos (şi
anume, de-a dreapta şi de-a stînga Lui, cf. Marcu 10, 37). Spre deosebire de
reacţia celorlalţi apostoli, revoltaţi de oportunismul celor doi (dar şi poate
pentru că s-au simţit oarecum traşi pe sfoară), Hristos nu-i mustră nici pe
unii, nici pe ceilalţi, ci le aminteşte încă o dată apostolilor că nu se poate
intra în Împărăţie ocolind Crucea. Hristos nu-i mustră pe cei doi pentru că ei,
de fapt, nu ceruseră nimic exagerat. Dacă le reproşează că „nu ştiu ce cer”,
este doar pentru că ei ceruseră prea puţin. Fiindcă omul nu-i făcut să stea
de-a stînga şi de-a dreapta tronului, ci pe tron, în Hristos. Cum îl punem pe
Domnul pe tron? Coborînd noi de pe tron mai întîi.
Acest pasaj evanghelic, citit în
cadrul liturghiei din Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, nu urmăreşte doar să
ne anunţe apropierea Sfintelor Paşti ale Domnului, ci totodată să ne lămurească
mai bine asupra naturii ierarhiei proprie Împărăţiei. Dacă este adevărat că
această ierarhie este determinată de slujire, trebuie precizat imediat că este
vorba de o slujire de tip special. Căci poate fi presupusă o anumită formă de
slujire şi în ordinea răului: nu ne demonstrează oare comunismul şi derivatele
sale, cu pretinsa sa „grijă faţă de om”, această realitate de şaptezeci de ani
încoace? Nu este nici o slujire de sine, precum cea propovăduită de
neoliberalismul recent care ne bîntuie cu forţa exterminatoare a unei plăgi
egiptene, şi nici doar o slujire exclusiv a lui Dumnezeu, ale cărei consecinţe sînt
vizibile în violenţele islamismului militant. Ci este o slujire deopotrivă a
omului şi a lui Dumnezeu, împlinirea celor două porunci care rezumă „întreaga
Lege şi prorocii”, şi care nu poate fi împlinită de om, ci doar de omul
îndumnezeit în Dumnezeul înomenit.
Dacă portretul apostolilor apare
cel mai puţin măgulitor în Evanghelia după Marcu, acest lucru se explică, potrivit unei direcţii
de interpretare, prin intenţia didactică a evanghelistului, care vedea deja conturîndu-se
în cadrul Bisericii primare ispite similare celor încercate de apostoli. În
cuvintele unui comentator,
„Eşecul ucenicilor lui Iisus din
Evanghelia după Marcu atît de a recunoaşte adevărata identitate a lui Iisus,
cît şi de a avea credinţă în El, stabileşte importanţa acestor două elemente
pentru ucenicia autentică. Cititorii lui Marcu sînt forţaţi să se întrebe dacă
au recunoscut adevărata identitate a lui Iisus şi dacă credinţa lor este cea
potrivită. Neputinţa ucenicilor de a înţelege învăţătura lui Iisus îi face pe
cititori să pună sub semnul întrebării propria lor înţelegere a învăţăturii
Sale. Parabolele lui Iisus şi sensul morţii Lui îi constrînge să se întrebe
dacă sînt familiari [insiders] – adică dacă se află printre cei cărora le-au
fost încredinţate tainele Împărăţiei lui Dumnezeu – sau dacă sînt străini
[outsiders] – adică dacă se numără printre cei care au ochi dar nu pot vedea,
care au urechi dar nu reuşesc să audă. Neputinţa ucenicilor de a rămîne fideli
lui Iisus chiar şi înaintea marilor ameninţări le reaminteşte cititorilor că
credincioşia neşovăielnică este un element esenţial al uceniciei adevărate.
Dorinţa ucenicilor de putere şi autoritate îi forţează pe cititori să-şi
verifice propriile lor ambiţii. Ei trebuie să se întrebe dacă nu cumva abuzează
de puterea lor, precum cîrmuitorii neamurilor, sau dacă, dimpotrivă, se
aseamănă Împăratului tuturor, slujind altora. Prin intermediul acestor aspecte
variate ale eşecului ucenicilor, Marcu este capabil să-şi îndrume cititorii în
mod creator în legătură cu obligaţiile uceniciei autentice.
În timp ce descrierea negativă a
ucenicilor stabileşte standarde riguroase de ucenicie adevărată pentru
cititorii lui Marcu, ea poate funcţiona totodată şi pentru a-i mîngîia şi
încuraja pe acei cititori care au căzut de la înălţimea celor standarde. John
Donahue observă că cititorii lui Marcu cunoşteau aproape cu siguranţă întreaga
istorie a ucenicilor şi că, în timp ce ei au căzut în cursul slujirii
pămînteşti a lui Iisus, ulterior ei nu au fost doar ridicaţi la starea
iniţială, ci au devenit chiar modele ale uceniciei creştine. Prezentarea pe
care o face Marcu ucenicilor căzuţi le aminteşte cititorilor săi că, fie şi
dacă au căzut la rîndul lor într-o manieră similară, o astfel de cădere nu este
definitivă, iar mîntuirea rămîne cu putinţă. Acest motiv îi putea ajuta
totodată pe cei care nu căzuseră să-şi reprimească fraţii şi surorile căzute.
G. W. H. Lampe susţine că istoria căderii lui Petru a funcţionat ca un mijloc
de împăcare între ucenicii căzuţi şi cei rămaşi credincioşi. Prin urmare, în
portretul făcut de Marcu ucenicilor, întîlnim următoarele criterii ale
uceniciei adevărate: dorinţa omului de a-şi lepăda trecutul pentru a-l urma pe
Iisus, credinţa în Iisus (credinţă care cuprinde identificarea lui corectă
drept Mesia şi primirea evangheliei vestită de El), credinţă în Iisus în ciuda
circumstanţelor potrivnice şi o viaţă de slujire preferată uneia de abuz de
putere. Pe lîngă expunerea acestor criterii, ucenicii căzuţi din Evanghelia
după Marcu puteau sluji totodată la încurajarea ucenicilor căzuţi care se
numărau printre cititorii lui Marcu, înlesnind împăcarea lor cu restul
credincioşilor” (Adam Winn, The Purpose of Mark's Gospel. An Early
Christian Response to Roman Imperial Propaganda, Mohr Siebeck, 2008, Tübingen,
pp. 146-147.)
Pe scurt, în cuvintele
Apostolului citit la liturghia Duminicii Mariei Egipteanca, putem şi noi să bem
paharul băut de Iisus şi să ne botezăm cu botezul Lui doar dacă ne „îmbrăcăm în
Hristos”. A intra în Împărăţie înseamnă a fi în Hristos, şi ştim că sîntem în
El dacă sîntem una în El: „nici iudeu, nici elen; nici rob, nici liber”…
(Galateni 3, 27-28)
De altfel, prin Întrupare, toţi
oamenii sînt expuşi Împărăţiei. Însă pentru mulţi dintre creştinii de astăzi, problema
noastră nu este că avem o proastă înţelegere a Împărăţiei, nu este că ne dorim
să fim „şefi” în Împărăţia lui Dumnezeu, cum îşi doreau cu naivitate fiii lui
Zevedeu, ci că nu mai avem nici un fel de raport cu Împărăţia (http://www.religion-online.org/showarticle.asp?title=3457).
În acest context, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne aminteşte în chip
aparte adevărul cuvintelor unui stareţ sîrb: „Domnul se află în centrul vieţii
fiecăruia. El este în inima noastră, indiferent dacă îl cinstim sau nu”
(Stareţul Tadei de la Vitovniţa, Cum îţi sînt
gîndurile, aşa îţi este şi viaţa, Predania, 2006, p. 134.)
Domnul este în inima noastră. Cum
stă în inima noastră, pe Cruce sau pe tron, depinde de noi. Asta e tot ce putem
face. Ce nu putem face e să-L scoatem din inima noastră, sau pe noi din inima
Lui. Mai lesne ne este nouă să ne ieşim din fire decît să-l scoatem pe El din
firea noastră. Căci atunci cînd nu-L aşezăm pe tron, îl punem pe Cruce, iar
dacă-l punem pe Cruce, ne scoatem pe noi din inima noastră. Ne ieşim din fire.
Însă firea noastră rămîne la El. Aceasta este firea Lui, pe care a
răscumpărat-o cu moartea Trupului său. De aceea, doar El poate spune „Acesta
este Trupul Meu!” Fiindcă, prin botez, ne îngropăm cu Hristos pentru a învia în
Hristos, noi nu mai putem spune nici măcar despre trupurile noastre că sînt
trupurile noastre, ci ale Lui, una în Hristos.
Sigur, viaţa Sfintei Maria
Egipteanca ne aminteşte că nu poate exista niciodată o depărtare atît de mare
încît revenirea în firea omenească restaurată în Hristos să nu mai fie
posibilă. Ea este o bună pildă pentru păcătoşi îmbătrîniţi în rele ca mine şi
ca tine. De asemenea, apostolii prezentaţi de Marcu sînt şi ei o bună pildă
pentru creştinii închipuiţi, ca mine şi ca tine, care se încred în puterile
proprii mai mult decît în harul Domnului, care cred că ştiu cum „e treaba” cu
Dumnezeu şi cum „merg treburile” în Împărăţie. Însă pilda prin excelenţă, know-how-ul acelei slujiri care
defineşte şi dovedeşte viaţa creştină, viaţa adevărată, le întîlnim deplin, într-un
mod deopotrivă surprinzător şi odihnitor, la Iisus Hristos:
„Putem rezuma întreaga problemă
spunînd că, aşa cum apare în viaţa şi învăţătura lui Iisus, suveranitatea lui
Dumnezeu este în chip esenţial punerea în lucrare, în vederea unui sfîrşit
predeterminat şi inevitabil, a planului sfînt al lui Dumnezeu. Acest plan
cuprinde în sine atît lumea naturală, cît şi lumea făpturilor conştiente de
sine. Raţiunea acestui plan este iubirea, mijlocul de îndeplinire este cel al
slujirii, iar sfîrşitul lui este o stare de lucruri în care voia lui Dumnezeu
se face pe pămînt precum în ceruri. Suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii
este demonstrată nu prin marşul victorios al puterii supranaturale dezvăluită
prin cine ştie ce mare cataclism, ci prin grija Sa neîntreruptă pentru toată
făptura, chiar şi pentru cele mai neînsemnate creaturi. Suveranitatea lui
Dumnezeu este manifestată în domeniul vieţii omeneşti nu prin armate de îngeri
înaintînd necruţător pentru a strivi puterile răului, ci prin producerea, în
cei care se supun suveranităţii lui Dumnezeu, a unei puteri inexplicabile de a
birui răul prin bine. Această putere este recunoscută, de toţi cei care o
trăiesc, drept cel mai neobişnuit lucru din lume şi ca ceva care va birui
negreşit. Cu alte cuvinte, tronul creaţiei este aşezat în iubirea unui Tată.
Aceasta este probabil cheia «tainei Împărăţiei»” (T. W. Manson, The Teaching
of Jesus. Studies of Its Form and Content, Cambridge 1931, p. 170, citat în W. R. Telford, The Theology of the Gospel of Mark,
Cambridge University Press, 1999, pp. 68-69.)