vineri, 2 aprilie 2010

Realitatea modificată genetic şi restaurarea ei



„Aceste două fenomene, omul ne-uman şi natura ne-naturală, promit să fie temeliile pe care va fi construită lumea viitorului.”
Romano Guardini

Din punct de vedere teologic, modificarea genetică a realităţii s-a produs prin păcatul strămoşesc. Neascultarea omului faţă de Dumnezeu a atras neascultarea creaţiei faţă de om. Creaţia întreagă a intrat într-o stare de răzvrătire lăuntrică care culmina în moarte, consecinţa ultimă a păcatului. Dar Fiul lui Dumnezeu făcut om a smuls din neascultare firea omenească, pironind-o în ascultarea Sa de Fiu. Astfel, Crucea este unealta eliberării firii noastre; în firea omenească a lui Iisus Hristos ne aflăm firea noastră firească. Restaurarea realităţii deformate de păcat este posibilă doar prin lepădarea păcatului.
La drept vorbind, păcatul nu poate fi nici lepădat, nici smuls; cu atît mai puţin ne putem „vindeca” de păcat (unul din motivele pentru care mi se pare atît de discutabil recentul curent al „psihoterapiei ortodoxe”). Păcatul poate fi doar omorît. Dificultatea acestui act este sporită însă de capacitatea păcatului de a trăi în orice condiţii, de a supravieţui în cele mai nebănuite locuri şi intenţii. Aceasta este probabil una din primele concluzii ale vieţii noastre de creştini: anume, că păcatul trăieşte atît cît trăim noi. Prin urmare, noi nu putem trăi şi, totodată, ucide păcatul decît în măsura în care nu mai trăim în noi, ci în Domnul, adică acolo unde păcatul a fost omorît deodată cu moartea.
Însă pentru a ne putea veni în fire, în firea noastră omenească făcută firească prin Întrupare, adică prin unirea ei cu firea cea dumnezeiască, trebuie să ştim mai întîi că nu suntem în ea. Recunoaşterea acestui fapt reprezintă primul semn de sănătate, după cum identificarea stării noastre naturale cu hainele de piele în care Dumnezeu ne-a îmbrăcat provizoriu (pentru a întîrzia lucrarea morţii), reprezintă indiciul sigur al unei denaturări cronice. Desigur, omul nu a trebuit să aştepte Renaşterea pentru a se instala confortabil în ordinea lumii căzute; însă de-abia o dată cu Renaşterea, cu modernitatea timpurie, a început să se extindă cultul naturii denaturate şi al omului în ipostaza sa de creator. Dar acest proces de denaturare este ireversibil, fiind în plus caracterizat de o înrăutăţire progresivă a sănătăţii lăuntrice a omului, de o degradare continuă a percepţiei, înţelegerii şi creativităţii lui. De aceea, postmodernitatea nu este atît o reacţie la optimismul modernităţii, cît rezultatul ei firesc. Asemenea modernităţii, şi postmodernitatea confundă tumora cu stigmatele. Spre deosebire de modernitate, postmodernitatea aspiră să edifice o lume în care toţi indivizii să fie „aleşi”; postmodernitatea aspiră la o societate a contaminării universale, în care cancerul să determine structura ADN a fiecărui individ uman. Nu este aşadar o întîmplare, un „accident”, că aerul şi apa sunt poluate, că populaţia României este somată să se vaccineze împotriva unor pandemii imaginare. De aceea, nu ar trebui să ne surprindă ca acolo unde manipularea datelor despre mediu, sau acumularea deşeurilor industriale se dovedesc ineficiente, proiectul poluării totale să fie ajutat de specialiştii guvernamentali în microbiologie.
În România, de pildă, apele din jumătatea sudică a ţării vor sta în permanenţă sub ameninţarea proiectului de la Roşia Montana, în timp ce agricultura românească este contaminată deja de culturile modificate genetic. Nu este vorba aici doar de interesele economice uriaşe, care au scos România din competiţia produselor „bio” (mai scumpe de cîteva ori decît produsele obişnuite, cu toate că au costuri de producţie egale), ci mai ales de interesele „antropologice” care vor să ne aducă, pe noi ca şi pe celelalte cîteva popoare creştine din vechea Europă, în aceeaşi stare de anormalitate în care se află deja „naţiunile avansate” (vezi descrierea acestui mecanism într-un interviu recent cu Dan Puric: http://www.capital.ro/articol/dan-puric-mai-bine-sarac-si-sigur-pe-tine-decat-imprumutat-si-rob-133421.html).
Evident, Geneticienii străini şi asistenţii lor locali nu ar fi reuşit să decimeze atît de rapid o populaţie şi un teritoriu (poporul şi ţara încă mai rezistă, „se bagă în amforă”, vorba lui Dan Puric), dacă locuitorii nu ar fi avut propria lor contribuţie. Mai precis, dacă nu ar fi dorit şi aerul curat, şi plămînul artificial. M-aş fi aşteptat însă – şi continuu să mă rog pentru – ca populaţia României să nu fie lăsată complet la mîna Geneticienilor, ci ca ierarhia Bisericii să-i iasă în întîmpinare, aşa cum a făcut-o şi înainte de anii ’50 (cu acţiuni tot mai rare, pe măsura suprimării fizice a autorilor lor, prelungite pînă în preajma anilor ’90). Iată de pildă cum punea problema preotul martir Ilarion Felea într-un volum publicat în 1939:

„Se ştie că una dintre problemele mari ale românismului, care aşteaptă o grabnică şi serioasă dezlegare, este problema biologică: igiena, sănătatea şi vitalitatea poporului român.
[…] Ce face Biserica, ce facem noi, preoţii, în faţa acestor probleme? Cu ce putem colabora la igiena naţiunii şi care ar putea fi contribuţia duhovnicilor la opera de refacere a sănătăţii poporului român?” (pr. Ilarion Felea, Pocăinţa, Scara, 2000, p. 189).

Problema organismele modificate genetic este una teologică întrucît implică o viziune asupra creaţiei şi asupra omului în opoziţie cu învăţătura creştină. Din punct de vedere creştin, sănătatea trupească este legată de cea sufletească pentru că trupul este împletit cu sufletul. Şi, întru cît omul întreg este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aspiraţia sau îndepărtarea de această asemănare au efecte asupra omului întreg. Poate că niciodată nu a fost mai mare nevoie ca Biserica să  explice şi să dezvolte concret consecinţele adevărurilor teo-antropologice, cu atît mai mult cu cît credincioşii înşişi (nu în ultimul rînd încurajaţi şi de logo-ul necreştin al postului de radio Trinitas: „un radio pentru sufletul dumneavoastră”) sunt încredinţaţi că rostul Bisericii este acela de a oferi mîngîiere, alinare, hrană „sufletească”. Or, a pretinde că Biserica se ocupă exclusiv de suflet echivalează cu perpetuarea (prin legitimare) a stării de anormalitate, cea în care omul este esenţial fie trup, fie suflet (într-o confuzie asemănătoare a căzut recent un cleric, cînd a recomandat întrebuinţarea linguriţelor sterile la Sf. Împărtăşanie – vezi aici răspunsul tranşant al lui M. Platon: http://www.ziuaveche.ro/editorial/1598-dumnezeu-nu-bate-cu-lingurita).
Însă, dacă ierarhia B.O.R. îşi permite să ignore semnele vremurilor (atunci cînd nu afirmă enormităţi de-a dreptul, aşa cum l-am auzit pe PS Ioachim Băcăuanul spunînd în cadrul cuvîntului de învăţătură de la Denia de Luni că „Hristos a potrivit Crucea Sa la raţiunea noastră”), intervenţiile unor laici ortodocşi precum Dan Puric, Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, fructificate prin cîteva apariţii editoriale, au construit un „spaţiu de rezistenţă” (în formula lui Dan Puric) care este consolidat şi chiar dezvoltat prin sistemul pangarelor parohiale şi mănăstireşti. Interesul şi bucuria cu care credincioşii citesc, citează şi îşi împrumută între ei aceste cărţi sunt la rîndul lor dătătoare de nădejde şi de bucurie (în 2008 Dan Puric a publicat Cine suntem, iar O. Hurduzeu şi M. Platon A Treia Forţă: România profundă; în 2009 Dan Puric a publicat Omul frumos, iar O. Hurduzeu a editat antologia A treia forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, unde M. Platon are un eseu fundamental despre natura reprezentativităţii; îndrăznesc să menţionez printre roadele acestei orientări şi Măsura vremii: îndemn la normalitate, volum apărut tot în 2009 şi la care am avut onoarea să fiu co-autor împreună cu M. Platon).
Această sincronizare este pe cît de providenţială, pe atît de neasemănătoare cu orice alt fenomen de înnoire creştină de care am auzit. Fenomenul este, cum ar spune Dan Puric, intraductibil. El se deosebeşte de iniţiativele intelectualilor ortodocşi români din perioada interbelică (ale celor de la Gîndirea sau de la Criterion) prin amploarea răului cu care se confruntă. În perioada interbelică, duşmanul era materialismul. Astăzi devine tot mai limpede că spiritualismul se poate dovedi un rău (tot) atît de mare încît uneori ajung să mă întreb, în special în contextul „trinitasian” al „creştinismului-religia sufletului”, dacă profeţilor mincinoşi le va mai rămîne ceva de falsificat din creştinism. Dar se deosebeşte şi de alte mişcări comparabile precum Mişcarea de la Oxford (Oxford Movement), formată din teologi profesionişti care, deşi urmăreau obiective comune cu autorii români menţionaţi mai sus (reaşezarea istoriei Bisericii şi a naţiunii proprii în Adevăr, legarea adevărului istoric de cel teologic), se adresau în primul rînd ierarhiei Bisericii Angliei (dacă tractarienii au reuşit să fie populari printre creştinii lipsiţi de o cultură teologică temeinică, nu a fost doar pentru că vorbeau profund şi sincer, ci şi pentru că îşi puneau în circulaţie lucrările sub formă de broşuri, modalitate care s-ar putea dovedi utilă şi în cazul românesc în măsura în care ar scurta distanţa dintre cititori şi autori).
Restaurarea realităţii modificate genetic a început prin Întruparea Fiului, fiind continuată şi împlinită prin Jertfa Sa. În El găsim realitatea Învierii. Însă această realitate este astăzi mai greu de dorit, fiindcă lumea actuală este ea însăşi căzută în raport cu lumea căzută. Este o realitate artificializată, o realitate de serie, una de tipul labirintului, unde totul arată la fel, unde toate au acelaşi gust, aspect şi consistenţă. Ceea ce nu trebuie să ne surprindă: plămînul artificial vine de regulă cu hrana la tub (nutriţie enterală). Dacă orientarea este dificilă în labirint, nu este datorită monotoniei lui, cît mai ales aparentei lui diversităţi, care-ţi dă impresia că-ţi poţi fixa reperele necesare ieşirii din el. Din labirint nu se poate ieşi decît printr-o înălţare – cea idealistă, a spiritualului, a etericului, a culturii, imaginată de Dedalus – sau prin cea atît de umilă, de nedemnă, realizată de Hristos prin Scara-Cruce („Poţi să te faci frate cu dracul ca să treci puntea, dar acea punte nu duce la Dumnezeu. Ci la altă punte, peste alt abis, şi la alt abis fără nici o punte. Elitele politice şi intelectuale româneşti şi-au petrecut ultimii douăzeci de ani tot trecând punţi, când tot ce le-ar fi trebuit ca să iasă din labirint ar fi fost o scară” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/mircea-platon-autopsia-unor-alegeri.html. Vezi aici alte articole recente ale lui M. Platon: