„Aceste două fenomene, omul
ne-uman şi natura ne-naturală, promit să fie temeliile pe care va fi construită
lumea viitorului.”
Romano Guardini
Din punct de vedere teologic, modificarea
genetică a realităţii s-a produs prin păcatul strămoşesc. Neascultarea omului
faţă de Dumnezeu a atras neascultarea creaţiei faţă de om. Creaţia întreagă a
intrat într-o stare de răzvrătire lăuntrică care culmina în moarte, consecinţa
ultimă a păcatului. Dar Fiul lui Dumnezeu făcut om a smuls din neascultare
firea omenească, pironind-o în ascultarea Sa de Fiu. Astfel, Crucea este
unealta eliberării firii noastre; în firea omenească a lui Iisus Hristos ne
aflăm firea noastră firească. Restaurarea realităţii deformate de păcat este
posibilă doar prin lepădarea păcatului.
La drept vorbind, păcatul nu
poate fi nici lepădat, nici smuls; cu atît mai puţin ne putem „vindeca” de
păcat (unul din motivele pentru care mi se pare atît de discutabil recentul curent
al „psihoterapiei ortodoxe”). Păcatul poate fi doar omorît. Dificultatea
acestui act este sporită însă de capacitatea păcatului de a trăi în orice
condiţii, de a supravieţui în cele mai nebănuite locuri şi intenţii. Aceasta
este probabil una din primele concluzii ale vieţii noastre de creştini: anume,
că păcatul trăieşte atît cît trăim noi. Prin urmare, noi nu putem trăi şi,
totodată, ucide păcatul decît în măsura în care nu mai trăim în noi, ci în
Domnul, adică acolo unde păcatul a fost omorît deodată cu moartea.
Însă pentru a ne putea veni în
fire, în firea noastră omenească făcută firească prin Întrupare, adică prin
unirea ei cu firea cea dumnezeiască, trebuie să ştim mai întîi că nu suntem în
ea. Recunoaşterea acestui fapt reprezintă primul semn de sănătate, după cum
identificarea stării noastre naturale cu hainele de piele în care Dumnezeu ne-a
îmbrăcat provizoriu (pentru a întîrzia lucrarea morţii), reprezintă indiciul
sigur al unei denaturări cronice. Desigur, omul nu a trebuit să aştepte
Renaşterea pentru a se instala confortabil în ordinea lumii căzute; însă
de-abia o dată cu Renaşterea, cu modernitatea timpurie, a început să se extindă
cultul naturii denaturate şi al omului în ipostaza sa de creator. Dar acest
proces de denaturare este ireversibil, fiind în plus caracterizat de o
înrăutăţire progresivă a sănătăţii lăuntrice a omului, de o degradare continuă
a percepţiei, înţelegerii şi creativităţii lui. De aceea, postmodernitatea nu este
atît o reacţie la optimismul modernităţii, cît rezultatul ei firesc. Asemenea
modernităţii, şi postmodernitatea confundă tumora cu stigmatele. Spre deosebire
de modernitate, postmodernitatea aspiră să edifice o lume în care toţi
indivizii să fie „aleşi”; postmodernitatea aspiră la o societate a contaminării
universale, în care cancerul să determine structura ADN a fiecărui individ uman.
Nu este aşadar o întîmplare, un „accident”, că aerul şi apa sunt poluate, că
populaţia României este somată să se vaccineze împotriva unor pandemii
imaginare. De aceea, nu ar trebui să ne surprindă ca acolo unde manipularea
datelor despre mediu, sau acumularea deşeurilor industriale se dovedesc
ineficiente, proiectul poluării totale să fie ajutat de specialiştii
guvernamentali în microbiologie.
În România, de pildă, apele din
jumătatea sudică a ţării vor sta în permanenţă sub ameninţarea proiectului de
la Roşia Montana, în timp ce agricultura românească este contaminată deja de
culturile modificate genetic. Nu este vorba aici doar de interesele economice
uriaşe, care au scos România din competiţia produselor „bio” (mai scumpe de
cîteva ori decît produsele obişnuite, cu toate că au costuri de producţie egale),
ci mai ales de interesele „antropologice” care vor să ne aducă, pe noi ca şi pe
celelalte cîteva popoare creştine din vechea Europă, în aceeaşi stare de anormalitate
în care se află deja „naţiunile avansate” (vezi descrierea acestui mecanism
într-un interviu recent cu Dan Puric: http://www.capital.ro/articol/dan-puric-mai-bine-sarac-si-sigur-pe-tine-decat-imprumutat-si-rob-133421.html).
Evident, Geneticienii străini şi
asistenţii lor locali nu ar fi reuşit să decimeze atît de rapid o populaţie şi
un teritoriu (poporul şi ţara încă mai rezistă, „se bagă în amforă”, vorba lui
Dan Puric), dacă locuitorii nu ar fi avut propria lor contribuţie. Mai precis,
dacă nu ar fi dorit şi aerul curat, şi plămînul artificial. M-aş fi aşteptat
însă – şi continuu să mă rog pentru – ca populaţia României să nu fie lăsată complet
la mîna Geneticienilor, ci ca ierarhia Bisericii să-i iasă în întîmpinare, aşa
cum a făcut-o şi înainte de anii ’50 (cu acţiuni tot mai rare, pe măsura
suprimării fizice a autorilor lor, prelungite pînă în preajma anilor ’90). Iată
de pildă cum punea problema preotul martir Ilarion Felea într-un volum publicat
în 1939:
„Se ştie că una dintre problemele
mari ale românismului, care aşteaptă o grabnică şi serioasă dezlegare, este
problema biologică: igiena, sănătatea şi vitalitatea poporului român.
[…] Ce face Biserica, ce facem
noi, preoţii, în faţa acestor probleme? Cu ce putem colabora la igiena naţiunii
şi care ar putea fi contribuţia duhovnicilor la opera de refacere a sănătăţii
poporului român?” (pr. Ilarion Felea, Pocăinţa,
Scara, 2000, p. 189).
Problema organismele modificate
genetic este una teologică întrucît implică o viziune asupra creaţiei şi asupra
omului în opoziţie cu învăţătura creştină. Din punct de vedere creştin, sănătatea
trupească este legată de cea sufletească pentru că trupul este împletit cu
sufletul. Şi, întru cît omul întreg este făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, aspiraţia sau îndepărtarea de această asemănare au efecte asupra
omului întreg. Poate că niciodată nu a fost mai mare nevoie ca Biserica să explice şi să dezvolte concret consecinţele
adevărurilor teo-antropologice, cu atît mai mult cu cît credincioşii înşişi (nu
în ultimul rînd încurajaţi şi de logo-ul necreştin al postului de radio
Trinitas: „un radio pentru sufletul
dumneavoastră”) sunt încredinţaţi că rostul Bisericii este acela de a oferi
mîngîiere, alinare, hrană „sufletească”. Or, a pretinde că Biserica se ocupă exclusiv de suflet echivalează cu
perpetuarea (prin legitimare) a stării de anormalitate, cea în care omul este esenţial
fie trup, fie suflet (într-o confuzie asemănătoare a căzut recent un cleric, cînd
a recomandat întrebuinţarea linguriţelor sterile la Sf. Împărtăşanie – vezi
aici răspunsul tranşant al lui M. Platon: http://www.ziuaveche.ro/editorial/1598-dumnezeu-nu-bate-cu-lingurita).
Însă, dacă ierarhia B.O.R. îşi
permite să ignore semnele vremurilor (atunci cînd nu afirmă enormităţi de-a
dreptul, aşa cum l-am auzit pe PS Ioachim Băcăuanul spunînd în cadrul
cuvîntului de învăţătură de la Denia de Luni că „Hristos a potrivit Crucea Sa
la raţiunea noastră”), intervenţiile unor laici ortodocşi precum Dan Puric,
Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, fructificate prin cîteva apariţii editoriale,
au construit un „spaţiu de rezistenţă” (în formula lui Dan Puric) care este
consolidat şi chiar dezvoltat prin sistemul pangarelor parohiale şi mănăstireşti.
Interesul şi bucuria cu care credincioşii citesc, citează şi îşi împrumută
între ei aceste cărţi sunt la rîndul lor dătătoare de nădejde şi de bucurie (în
2008 Dan Puric a publicat Cine suntem,
iar O. Hurduzeu şi M. Platon A Treia
Forţă: România profundă; în 2009 Dan Puric a publicat Omul frumos, iar O. Hurduzeu a editat antologia A treia forţă. Economia libertăţii:
Renaşterea României profunde, unde M. Platon are un eseu fundamental despre
natura reprezentativităţii; îndrăznesc să menţionez printre roadele acestei
orientări şi Măsura vremii: îndemn la
normalitate, volum apărut tot în 2009 şi la care am avut onoarea să fiu
co-autor împreună cu M. Platon).
Această sincronizare este pe cît
de providenţială, pe atît de neasemănătoare cu orice alt fenomen de înnoire
creştină de care am auzit. Fenomenul este, cum ar spune Dan Puric,
intraductibil. El se deosebeşte de iniţiativele intelectualilor ortodocşi
români din perioada interbelică (ale celor de la Gîndirea sau de la Criterion)
prin amploarea răului cu care se confruntă. În perioada interbelică, duşmanul
era materialismul. Astăzi devine tot mai limpede că spiritualismul se poate
dovedi un rău (tot) atît de mare încît uneori ajung să mă întreb, în special în
contextul „trinitasian” al „creştinismului-religia sufletului”, dacă profeţilor
mincinoşi le va mai rămîne ceva de falsificat din creştinism. Dar se deosebeşte
şi de alte mişcări comparabile precum Mişcarea de la Oxford (Oxford Movement), formată din teologi profesionişti care, deşi
urmăreau obiective comune cu autorii români menţionaţi mai sus (reaşezarea
istoriei Bisericii şi a naţiunii proprii în Adevăr, legarea adevărului istoric
de cel teologic), se adresau în primul rînd ierarhiei Bisericii Angliei (dacă
tractarienii au reuşit să fie populari printre creştinii lipsiţi de o cultură
teologică temeinică, nu a fost doar pentru că vorbeau profund şi sincer, ci şi pentru
că îşi puneau în circulaţie lucrările sub formă de broşuri, modalitate care
s-ar putea dovedi utilă şi în cazul românesc în măsura în care ar scurta
distanţa dintre cititori şi autori).
Restaurarea realităţii modificate
genetic a început prin Întruparea Fiului, fiind continuată şi împlinită prin
Jertfa Sa. În El găsim realitatea Învierii. Însă această realitate este astăzi
mai greu de dorit, fiindcă lumea actuală este ea însăşi căzută în raport cu
lumea căzută. Este o realitate artificializată, o realitate de serie, una de
tipul labirintului, unde totul arată la fel, unde toate au acelaşi gust, aspect
şi consistenţă. Ceea ce nu trebuie să ne surprindă: plămînul artificial vine de
regulă cu hrana la tub (nutriţie enterală). Dacă orientarea este dificilă în
labirint, nu este datorită monotoniei lui, cît mai ales aparentei lui
diversităţi, care-ţi dă impresia că-ţi poţi fixa reperele necesare ieşirii din
el. Din labirint nu se poate ieşi decît printr-o înălţare – cea idealistă, a
spiritualului, a etericului, a culturii, imaginată de Dedalus – sau prin cea
atît de umilă, de nedemnă, realizată de Hristos prin Scara-Cruce („Poţi să te
faci frate cu dracul ca să treci puntea, dar acea punte nu duce la Dumnezeu. Ci
la altă punte, peste alt abis, şi la alt abis fără nici o punte. Elitele
politice şi intelectuale româneşti şi-au petrecut ultimii douăzeci de ani tot
trecând punţi, când tot ce le-ar fi trebuit ca să iasă din labirint ar fi fost
o scară” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/mircea-platon-autopsia-unor-alegeri.html.
Vezi aici alte articole recente ale lui M. Platon:
