duminică, 26 decembrie 2010

Dezlegări (III): Cuvinte despre Cuvîntul Întrupat


Pentru unii, deprinderea mersului (pe picioarele proprii) este o chestiune de viteză, o competiţie. În ce mă priveşte, consider că deprinderea mersului ţine mai puţin de viteză şi mai mult de direcţie. Sigur, în ordinea naturală mai întîi trebuie să creşti pentru a putea merge. În schimb, în creştinism creşti doar în măsura în care mergi drept. Mersul drept este forma omului de a se înălţa. Provocarea inginerilor geneticieni şi a ideologilor constă tocmai în încercarea de aplicare a modelului duhovnicesc la nivelul naturii. Şi chiar dacă vor reuşi să producă creaturi care vor putea „merge” la scurt timp după naştere, acestea fie vor alerga fără nici o ţintă, precum Forrest Gump, fie se vor tîrî în veci.    
Aşa cum spuneam în seriile anterioare ale „Dezlegărilor”, omul merge pentru că este chemat. Dacă nu avea nume, omul nu putea fi chemat. Iar dacă nu avea faţă, omul nu putea fi numit. Dar, de cînd omul şi-a ieşit din fire, numele omului nu-l mai numeşte  pe deplin iar faţa lui nu-l mai închipuie deplin, ci atît numele cît şi faţa sînt mai degrabă nişte semne, nişte pre-figurări. Tocmai pentru că numele este al unei feţe iar faţa aparţine unui corp stricăcios, omul poate să nu meargă, poate să nu răspundă: el se poate identifica cu acest nume neclar şi cu această faţă opacizată. Omul este chemat pentru a-şi primi numele adevărat, faţa Chipul după care a fost făcută, corpul Trupul iar omul întreg asemănarea.
Omul se vede doar atunci cînd nu se mai arată pe sine, doar atunci cînd devine icoană, cînd se încadrează în conturul Chipului său. Faţa îşi capătă Chipul atunci cînd omul ia  Trup,  Trup înviat al Fiului întrupat. Iar Trupul Fiului rămîne doar în cei care au Duhul Fiului.
Tot astfel, omul vorbeşte doar atunci cînd nu mai vorbeşte despre sine, şi nici doar despre Dumnezeu-Cuvîntul, ci în şi din Dumnezeu-Cuvîntul. 
Despre aceste lucruri şi despre altele am încercat să vorbesc în textul următor, text publicat în volumul Măsura vremii: îndemn la normalitate (autori Mircea Platon, Gh. Fedorovici), editura Predania, f.a., pp. 239-241.

Cuvinte despre Cuvântul întrupat

1. Orice expresie verbală, orice cuvânt este o întindere către Cuvîntul, este o aspiraţie, o încercare de pipăire şi de sorbire în acelaşi timp. Căci oamenii sînt răniţi de moarte, limba este bolnavă, are scurgere de sânge, adică de viaţă. De aceea, limba trebuie să se atingă din nou de Cuvîntul – nu pentru a putea vorbi din nou, ci pentru a deveni cuvântătoare, pentru a fi în Cuvînt şi Cuvîntul în ea. Şi câţi nu-L îmbrâncesc, câţi nu se înghesuie în jurul Lui, ce mulţime! Însă mulţimea este înşelată: nu caută tămăduire, ci semne şi minuni, nu Cuvîntul, ci puterea Cuvîntului, nu vrea să fie vie, ci să supravieţuiască. Mulţimea cere prefacerea pietrelor în pâine; de aceea, rămâne nevindecată, muribundă. Şi cu cât cere mai mult prefacerea pietrelor în pâine, cu atât mai mult se prefac pâinile în pietre – cu atât mai mult se scurge viaţa din om. Cu cât cere mai mult o manifestare a puterii, cu atât omul slăbeşte mai tare.
2. În mijlocul mulţimii, Cuvîntul tace, este şi El slăbănogit de cererea de putere a oamenilor. Va vorbi de-abia după ce un om se va atinge de El ca de Viaţă, nu ca de-o putere vrăjitorească. Atunci va dori să ştie cine s-a atins de El ca de Viaţă – nu pentru că El n-ar şti, ci pentru că voieşte ca omul să ştie Cine este Acela de care s-a atins. De-abia acum, fără ca cineva să fii observat, o putere a ieşit din El – Cuvîntul va vorbi de-acum dintr-un om, căci Cuvîntul este în puterile Sale.
3. Şacalii de astăzi sînt altfel decât părinţii lor: aceia nu ocoleau cuvintele moarte, iar când săreau la beregata unuia viu nu treceau iute la un alt cuvânt înainte de a-l fi înfulecat pe cel doborât deja. Puii lor sînt în schimb atât de însetaţi încât nici măcar nu mai apucă să li se facă foame. Iată de ce astăzi vedem pretutindeni leşurile cuvintelor zăcând golite de sânge.
4. Ce poate fi mai înfricoşător decât omul care, nedeprins la timp cu vorbirea, ajunge să orăcăie, să croncăne şi să mugească? Şi cine poate îndura să trăiască într-o lume în care majoritatea oamenilor a ajuns să orăcăie, să croncăne şi să mugească? E bine ca filozofia să preceadă filologia, căci dragostea de înţelepciune îşi prelungeşte în mod natural dragostea asupra propriului trup: nu este Cuvîntul trupul înţelepciunii? De aceea, cu greu ar putea exista o filozofie care să nu fie în acelaşi timp filologică. În egală măsură, s-ar cuveni şi ca filologia să fie filozofică: căci fecioara a cărei dragoste este neînţeleaptă fie se va pierde în superficiale aventuri erotice petrecând cu mulţimea cuvintelor, fie va moţăi zăbovind în nelucrare. Amândouă vor fi scoase afară: cea pângărită va fi aruncată în foc, iar cea aflată nepregătită la sosirea Cuvîntului se va usca precum smochinul neroditor.
5. Atât realiştii, cât şi nominaliştii s-au înşelat: lucrurile nu răspund limbii decât atunci când şi în măsura în care omul îi răspunde cel dintâi. De aceea, nu rostirea şi numirea stâlcită sluţesc lumea, ci sufletul barbar.
6. Cuvintele sînt urme, asemenea paşilor. Sensul cuvintelor se găseşte în forma pasului: Robinson Crusoe nu i-a pus nume fugarului, nu a fost nevoit să-i caute un alt nume afară de cel pe care-l văzuse deja acolo, în urma pasului aceluia. Cuvintele sînt diferite pentru că urmele sînt felurite: urma celui liber este diferită de urma sclavului.
7. Oamenii au nume diferite, fiecare după urma lui: într-un fel păşeşte săracul şi-n alt fel bogatul; într-un fel văzătorul, şi-n alt fel nevăzătorul. Într-un fel cel viu, şi-n alt fel cel mort. Dacă vrei să ştii, Poetul este cel care calcă la fel şi deodată cu cel viu. Păşind pe urmele unuia, îi vei întâlni pe amândoi.
8. Lumea nevăzută o cuprinde pe cea întrevăzută care o cuprinde pe cea văzută. Dintre toate lumile, lumea văzută este cea mai săracă, aici nu sînt decât lucruri. De aceea, cuvântătorii sînt aici trişti şi stau cu privirea aţintită spre lumea întrevăzută.
9. În lumea întrevăzută este mai bine. Aici sînt şi cuvinte, şi lucruri. În lumea nevăzută, cuvintele sînt lucruri şi sînt vii. Lumea nevăzută este ea însăşi un cuvânt: vinişoarele ei, cărările noastre. Aici slava ţâşneşte la fiecare pas, adică la fiecare cuvânt.
10. Cuvintele au nas, au ochi, au gură, sînt nişte uriaşi care ne iau în braţe, ne poartă cu ei. Până la hotarul întrevăzutelor, unde se fac mici atât cât să le putem purta noi.
11. Cuvinte mari şi oameni mici. Pronunţate de oamenii mici, cuvintele mari devin mai întâi de neînţeles. Imediat apoi urmează şi alterarea lor fonetică, pocirea pronunţării cuvintelor. Cu totul firesc, de vreme ce cuvintele sînt şi ele nişte primate, adică nişte animale prime: aşa cum se întâmplă cu toate animalele odată ce au fost golite de măreţia lor, de principiul lor animator, nici din cuvinte nu mai rămâne nimic altceva decât un trup, o simplă carcasă intrată în putrefacţie sau, cu un termen preluat din logopatologie, un (nesemnificativ) semnificant.
12. Evident, oamenii mici îşi imaginează că vor deveni mari dacă vor întrebuinţa cuvinte mari, fără să înţeleagă de ce devin în schimb tot mai mici iar cuvintele mari tot mai anevoie de găsit. Răspunsul este acelaşi, de două mii de ani: mai întâi, nu există propriu-zis cuvinte mari sau mici: nu cuvintele sînt spurcate, ci inima celui care le pronunţă. În al doilea rând, cuvintele nici măcar nu se întrebuinţează – cuvintele, dar mai ales Cuvîntul se mănâncă pentru ca astfel, prin prezenţa Lui în toţi, dezacordul firii să se-ndrepte.