joi, 20 ianuarie 2011

Raţiunea încredinţată a Ortodoxiei


Prin textul de faţă vreau în primul rînd să semnalez prezenţa dlui Sorin Dumitrescu în cadrul emisiunii „Vorba de cultură” de la Radio România Cultural de săptămîna aceasta. [1] Dl Sorin Dumitrescu este poate cel mai incomod om de cultură ortodox român în viaţă. Nu doar pentru că spune ce gîndeşte. Ci şi pentru că ceea ce gîndeşte şi spune este legat nemijlocit de ceea ce face. Mai ales, pentru că ceea ce face are legătură nemijlocită cu Făcătorul şi Mîntuitorul nostru şi al lumii. Totodată, pentru că dl Sorin Dumitrescu are o operă care îl face mai greu de ignorat. [2] Nu în ultimul rînd, pasiunea şi competenţa cu care domnia sa abordează temele acute ale culturii actuale, europene sau româneşti precum şi refuzul său de a negocia adevărul descurajează încercările, deopotrivă ortodoxe şi non-ortodoxe, de a-i atribui ortodoxiei trăsături de tipul antiintelectualismului sau anistoricităţii. Nu spun că ortodoxia nu este afectată de asemenea tendinţe, ci doar că ortodoxia nu poate fi redusă la ele. Intervenţiile dlui S. Dumitrescu ne cer prin urmare să fim mai atenţi în legătură cu lucrurile cu care ni se recomandă, de pe diverse platforme şi think-tank-uri, să ne identificăm.
Spre deosebire de creştinismul apusean, cel ortodox nu recunoaşte vreun conflict între raţiune şi credinţă, ci doar unul între raţiunea creştinată şi cea necreştină. În timp ce absenţa acestei problematici îi este reproşată de ortodocşii iluminişti ca o dovadă de discreditare a raţiunii, ortodocşii iluminaţi văd aici o calitate specială a ortodoxiei, o fericită ignoranţă, un abur mitic acoperind protector misterul lumii.
Însă cei grăbiţi să judece astfel nu par dispuşi să ţină cont de perspectiva diferită din care ortodoxia vede raţiunea (şi orice altceva). Pentru ortodox, raţiunea nu este o facultate naturală bună în sine, dar „înclinată” spre păcat, şi care ar avea nevoie, în vederea unei mai bune orientări, de harul supra-adăugat adus de credinţă. Potrivit părintelui Stăniloae, există un acord teo-logic între senzaţie, percepţie şi înţelegere (sau intuiţie):

„Totul e raţional în lucruri şi în energiile componente, ca şi între ele. Este imposibil să distingi ce este plasticitate sesizată prin simţuri şi ce este structură sau sinteză raţională în ele. […] «Raţiunile» lucrurilor şi «raţiunea» umană au implicate în ele «sensuri» continuu noi, care ies la iveală prin aplicarea raţiunii umane la raţiunile lucrurilor.” [3]

Raţiunea necreştină este o raţiune în căutare de raţiuni, pe care le vede uneori chiar şi în presupusa lor absenţă, precum în cazul existenţialismului ateu; în schimb, din perspectivă ortodoxă, raţiunea credinciosului este în primul rînd o raţiune care, căutînd raţiunile firii, şi-a regăsit raţiunea, logosul ei. Aşadar, raţiunea nu este doar o facultate naturală subordonată „primatului” credinţei. Pentru ortodox, vorba lui Pascal despre inima ale cărei raţiuni scapă raţiunii, exprimă, în cel mai bun caz, o cazuistică greoaie. Pentru că inima ortodoxului este chiar locul minţii sale. Asta nu înseamnă că ortodoxul este lipsit de întrebări esenţiale, de mirări candide sau de frămîntări sufleteşti, că locuieşte între zidurile unei certitudini impenetrabile, ci că pentru el raţiunea şi credinţa, trupul şi sufletul, omul, lumea şi Dumnezeu nu constituie nişte exteriorităţi reciproce. Problema exteriorităţii este că rămîne exterioritate chiar şi atunci cînd este ordonată pe verticala autorităţii unei ierarhii monarhice. În schimb, pentru ortodox Biserica este sobornicească pentru că aşa trebuia să fie lumea, pentru că aşa a fost lumea făcută: pentru horă.
Înţelegerea acestui fapt capital a determinat o familie de catolici practicanţi să devină ortodoxă:

„În vreme ce Biserica Ortodoxă a aşezat întotdeauna misticul deasupra raţiunii, ceea ce a învins dorinţa noastră emoţională de a rămîne catolici au fost tocmai argumentele raţionale ortodoxe, în faţa cărora Biserica Romano-Catolică nu are nici un răspuns satisfăcător. Poate că raţiunile (argumentele) Ortodoxiei sînt de nezdruncinat tocmai din cauză că raţiunea nu a fost niciodată pusă pe primul loc în teologia Bisericii Ortodoxe. Apologetica raţională a Ortodoxiei nu se bazează pe toanele trecătoare ale raţiunii omeneşti, ci pe viaţa mistică neschimbată a femeilor şi bărbaţilor sfinţi care de două mii de ani dovedesc, nu în teorie ci în practică, «credinţa dată odată pentru totdeauna» Bisericii este singura cale adevărată spre mîntuire.” [4]

Poate că cele două categorii de ortodocşi (iluminişti şi/sau iluminaţi) preferă să-i atribuie ortodoxiei o proastă situare în raport cu raţiunea pentru a-i refuza de fapt conştiinţa de a fi această „singură cale adevărată spre mîntuire” despre care vorbeşte Whelton. Dovadă că cine îndrăzneşte să vorbească despre ea este marginalizat în acelaşi timp de ambele grupări, atît de agnosticii de salon pentru care adevărul, deşi ne este dat, ne rămîne inaccesibil, [5] cît şi de ortodocşi „tradiţionalişti”, încopciaţi cu primii într-o alianţă mai firească decît o lasă să se înţeleagă monstruozitatea primei impresii. [6] După cum arată Mircea Platon,

„Din momentul în care am precizat că adevărul nu e o idee, ci o persoană, şi că Ortodoxia nu e o simplă tradiţie culturală, ci trăire a Adevărului care poate da naştere şi la o cultură, s-a rupt firul între mine şi «elită», iar un întreg stol de «prieteni» «tradiţionalişti», de «dreapta», s-a rispit. Am dedus de aici că singurul lucru care contează în România nu e ce spui, ci cum spui: în ce limbă vorbeşti. În România, şi dreapta şi stînga vorbesc limba mitului. Adică a unui adevăr corupt (din romantism sau cinism). Cine nu vorbeşte această limbă, a minciunii frumoase sau utile, nu e auzit.” [7]

Biserica pare să devină singurul loc unde Adevărul nu-şi mai poate pleca capul. Biserica se transformă încet-încet într-o vizuină pentru vulpi. Şi chiar asta va deveni, dacă Adevărul va înceta să fie spus: în Biserică şi înafara ei, cu timp şi fără timp. Chiar dacă asta îi va atrage mărturisitorului încadrarea la rubrica „«creştini musulmani», ayatolahi încruntaţi, oameni ai jihad-ului, ai vînătorii de necredincioşi şi eretici”, după cum îl încadra bonomul domn Pleşu pe S. Dumitrescu pentru recenzia sa critică la Despre îngeri. [8] O întrebare formulată de dl. S. Dumitrescu într-una din zilele trecute în cadrul emisiunii radio anunţate va deschide probabil rubrici noi:

„Dl. Soros a investit sume foarte mari în România pentru realizarea unei «societăţi deschise». Eu aş vrea să-l întreb: «Cum se explică atunci că ea a ajuns atît de închisă?»”



NOTE:

[1] Emisiunea poate fi ascultată şi pe internet. Iată anunţul de pe site-ul RRC (http://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/vorba-de-cultura/):

Sorin Dumitrescu este invitatul emisiunii "Vorba de cultură" la Radio România Cultural, în perioada 17 - 21 ianuarie.

Pictor şi grafician român, fiu duhovnicesc al Părintelui Constantin Galeriu, profesor universitar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române din 2006, maestrul Sorin Dumitrescu revine la "Vorba de cultură" pentru a ne vorbi despre creaţia domniei sale, despre Gruparea 9+1 pe care a fondat-o în 1981 împreună cu: Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig, despre Fundaţia Anastasia şi cele mai recente apariţii ale editurii: "Noi şi icoana" - suită de studii şi eseuri despre sensul şi arta icoanei (cu puncte de vedere inedite asupra unor surse şi motive iconografice fundamentale), dar şi despre impactul icoanei în actualitate; Samuil Rosei - "Jurnal întârziat, simţiri din afara sistemului"; albumul de artă "Vasile Gorduz" artistul despre care Sorin Dumitrescu a afirmat recent că este "mai important decât Brâncuşi" - are argumente?
Veţi afla ascultându-l pe Sorin Dumitrescu în emisiunea "Vorba de cultură" la Radio România Cultural, de luni 17 ianuarie până vineri 21 ianuarie, între orele 12:00 şi 13:00. Realizator Attila Vizauer.

[2] Că veni vorba, susţinătorii de astăzi ai criticii aduse de Noica „lăutărismului”, ei înşişi nişte lăutari mediocri, uită că tot Noica era cel care se bucura că Eminescu nu s-a specializat în vreuna din multele discipline de care se simţise atras (şi pe care le studiase cu egală pasiune).

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. 1, ed. a II-a (1996), p. 241. Pentru tipurile de raţiune şi de gînduri, vezi întregul subcapitol întitulat „Lumea, operă raţională a lui Dumnezeu, pe măsura raţiunii umane în progres continuu spre sensuri tot mai înalte ale ei”.

[4] Michael Whelton, Papi şi patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretenţiilor romano-catolice, Theosis, Oradea, 2010, p. 56.

[5] Aceasta este concluzia cărţii lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului, o carte celebrată de creştinul ortodox H.-R. Patapievici.

[6] Vezi întrebările pertinente prin care dl Alexandru Racu pune în discuţie acest tip de mezalianţe: „Nu există oare o complicitate stranie între o dreaptă care uzează de argumente de gen «svastica e oricum mai aproape de cruce decât secera şi ciocanul» şi agenda politică a unui Mihail Neamţu sau Teodor Baconsky, care, la rigoare, se reduce la unicul argument că UE e mai bună decât Rusia? Indiferent de motivaţii, avem de-a face în mod cert cu nişte bizare asemănări structurale care se împletesc cu o genealogie intelectuală comună. Nu ni se vinde în ambele cazuri barbaria civilizată (cu diferenţe de grad, ce-i drept) în ambalajul luptei civilizaţiei «creştine» împotriva barbariei? De ce ni se spune, azi ca şi ieri, atunci când de nevoie (sau mai bine spus de frică) mergem în patru labe, că sîntem actori într-un «război sfânt împotriva bolşevismului» (dacă nu chiar « împotriva slavofilismului»)? De ce tot trece apărarea Ortodoxiei prin apărarea «civilizaţiei europene», identificată azi cu UE şi ieri cu Axa?” Alexandru Racu, „Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism: Eseu despre virtuţile, dinamica istorică şi limitele dreptei”, http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/

[7] Mircea Platon, „Prefaţă” la Michael Whelton, Papi şi patriarhi, nota 7, p. 9.

[8] http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8286. Recenzia dlui Sorin Dumitrescu, „Îngerii domnului Pleşu”, a fost publicată în Idei în dialog, Nr. 9 (12) / Septembrie 2005 (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6852)