marți, 11 ianuarie 2011

Semne (I)


Nu ştiu cum stau lucrurile în alte locuri, dar în ortodoxia românească există obiceiul ca observaţiile corecte, dar incomode, făcute de ortodocşi să fie taxate fără nici un temei sau explicaţie ca mostre de protestantism sau catolicism. Cînd, recent, un intelectual ortodox acuzat astfel a replicat, arătînd că demonstraţia sa fusese „perfect ortodoxă”, mediul ortodox respectiv a tăbărît asupra lui, acuzîndu-l de data aceasta de purism confesional. De la o postare la alta, omul fusese transformat, din protestant, în Preaortodox. Nu conta că el nu declarase nici un moment despre sine că ar fi fost un „ortodox perfect” – asta e tot ce a vrut să reţină (şi să-i reproşeze, în consecinţă) un grup care altminteri afişează un aer prietenos, de receptivitate intelectuală şi generozitate sufletească. Este limpede însă că toţi ortodocşii fac afirmaţii perfect ortodoxe cînd este vorba despre învăţătura de credinţă. Altfel nu ar mai fi ortodocşi deloc, necum „perfecţi”.
Asemenea cazuri de confuzie a planurilor şi de deformare a afirmaţiilor mă face să mă gîndesc că, la cîtă credinţă avem, nu ne-ar strica şi puţină bună-credinţă. Cu credinţa e mai uşor, desigur, tocmai fiindcă ea ne e cu neputinţă. Credinţa e darul lui Dumnezeu. Cu buna-credinţă e mai greu, tocmai pentru că ea este cu neputinţă la Dumnezeu. E darul nostru.
Dar dacă tot a venit vorba, aş spune că e preferabil să fii creştin protestant decît gnostic. Mă refer la faptul că în timp ce unii intelectuali de o ortodoxie neîndoielnică au devenit indezirabili pentru grupul menţionat, alţi intelectuali, al căror creştinism este cel puţin discutabil, sînt recomandaţi regulat de acest grup ca pilde de slujire a adevărului. [1]
E treaba fiecăruia ce modele alege, urmează şi recomandă. Vreau să spun însă cîte ceva în legătură cu acest subiect, tocmai pentru că este vorba despre o idee larg răspîndită, şi anume că umorul şi bonomia sînt mai convingătoare decît căutătura încruntată şi replica repezită. Mai întîi, o precizare pe care am auzit-o cu ani în urmă de la Sorin Dumitrescu: „Dumnezeu nu seduce. Dracul seduce. Dumnezeu îţi spune cum stă treaba.” Dacă ar fi să judecăm după criteriile creştinului distrat, reiese că Iisus, apostolii şi sfinţii (vezi în special Patericul) sînt, în genere, persoane antipatice (despre profeţi, de la cei din Vechiul Testament pînă la Sf. Ioan Botezătorul, nu cred că mai este cazul să amintesc). Sînt persoane care nu încearcă să te facă să te simţi bine. Dimpotrivă. Tocmai d-aia creştinii sfîrşesc prost: pentru că, fiind bine-crescuţi în plan ontologic, în planul firii restaurate, pot fi prost-crescuţi în ordinea lumescului. Aparenta lor proastă creştere nu este decît felul în care lumea percepe o libertate întemeiată în scandalul Crucii.  
Ştiu că, pentru părintele Arsenie Papacioc, unul din semnele maturităţii duhovniceşti îl constituie buna dispoziţie. Dar părintele Arsenie vorbeşte despre rodul unei experienţe spirituale, nu despre o chestiune de temperament. Ceea ce nu înseamnă că nu îl prefer pe William of Baskerville Venerabilului Jorge. Dar nu am încredere în cel care pretinde că a devenit credincios datorită bunei-dispoziţii a unui creştin anume, şi nici în cel care pretinde că respinge credinţa din cauza grosolăniei altui creştin. Primul se converteşte pentru că a găsit un tătic (sau un „tătuc”, în funcţie de religia la care se converteşte), al doilea nu se converteşte pentru că nu l-a găsit. Dar cine îl caută cu adevărat pe Hristos, este imun şi la farmece, şi la deochiuri.
Acum, ca să fiu cinstit, nu cred că românii ortodocşi pot fi acuzaţi pentru că se lasă cuceriţi de prestaţia dlui Pleşu. Pe de o parte, personajul este efectiv cuceritor. Pe de altă parte, ortodoxia are o problemă la nivelul sensibilităţilor de genul acesta, care le permite cu destulă îndreptăţire unora să o reducă la un registru senzorial. Olfactiv, de pildă. Ruşii au primit ortodoxia în virtutea frumuseţii liturghiei ei. Este irelevant în ce măsură referatul istoric este autentic. Important e că ei, şi ortodoxia în genere, se regăsesc în acea istorioară. În definitiv, cum li s-ar putea reproşa ceva unor ortodocşi laici, cîtă vreme eu l-am auzit pe părintele profesor Constantin Coman, respectat teolog şi preţuit duhovnic, regretînd public, în cadrul unui curs, faptul că dl Andrei Pleşu nu vrea să se hirotonească!
Nu ştiu dacă contează „cum slujeşti adevărului.” Ştiu sigur însă că ce contează e să slujeşti adevărului. Nu îl văd pe dl Pleşu făcînd-o. În privinţa adevărului, dl Pleşu pare să folosească şi astăzi aceeaşi imagine pe care o folosea şi în urmă cu peste două decenii: a muntelui unic străbătut de diverse poteci. Indiferent pe care potecă ar urca, credincioşii tuturor religiilor se întîlnesc în vîrf (vezi intervenţiile dlui Pleşu în Dialoguri de seară, Harisma, 1991. Poate că această metaforă a funcţionat în cazul legendarei, deja, convertiri care îi este atribuită dlui Pleşu, a tînărului român devenit călugăr la muntele Athos. Presupun că între timp monahul respectiv a ajuns pînă în vîrf). Spre deosebire de dl Pleşu, însă, atunci cînd un tînăr pastor protestant a auzit această descriere a „unităţii religiilor”, şi-a întrebat interlocutorii:

„«Ce aţi crede dacă v-aş spune că Dumnezeul din vîrful muntelui a coborît de fapt aici, jos, unde sîntem noi? Ce aţi zice dacă v-aş spune că Dumnezeu nu aşteaptă ca oamenii să suie pînă la El, ci în schimb vine El la noi?»
S-au gîndit puţin, iar apoi au răspuns: «Ar fi ceva minunat.»
Atunci am zis: «Daţi-mi voie să vă prezint lui Iisus.»[2]

Eu zic că ar fi ceva minunat şi dacă ortodocşii ar fi, măcar cîteodată şi măcar un pic, protestanţi.

NOTE:

[1] “[…] adversarii săi ireductibili, între care şi gardienii ortodoxiei, ar trebui să ia aminte la discursul dlui Pleşu. Inteligenţa sa bonomă şi umorul bine dozat sînt mult mai convingătoare decît imprecaţia inchizitorială şi îndîrjirea puristă. Sau, în tot cazul, mai atrăgătoare, deci de natură să te pună pe gînduri şi să te deschidă către un adevăr. Adevărul nu poate fi slujit oricum.”

[2] David Platt, Radical: Taking Back Your Faith from the American Dream, Multnomah Books, 2010, p. 33. Îi sînt recunoscător prietenului meu George Lunga pentru recomandarea acestei cărţi şi în mod special pentru semnalarea acestui fragment.