vineri, 25 iulie 2014

Harvey Mansfield: Este Lucreţiu poarta către lumea modernă?




[Nota traducătorului: Harvey Mansfield este profesor de ştiinţa guvernării la Harvard şi senior fellow al Institutului Hoover. Is Lucretius the gateway to the modern world?”, recenzia profesorului Mansfield la cartea lui Stephen Greenblatt, The Swerve: How the World Became Modern a apărut în revista Weekly Standard, în 13 februarie 2012, vol. 17, no. 21. Textul original este disponibil la adresa http://www.weeklystandard.com/articles/turning-point_620941.html
Tradus şi publicat aici cu permisiunea editorilor revistei Weekly Standard. © Weekly Standard.
(Ediţia românească, cu un titlu mai modest, corespunzător unei ediţii ulterioare a cărţii, Clinamen: cum a început Renaşterea, a fost publicată în România de editura Humanitas http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen, apariţia ei fiind întâmpinată, şi însoţită până în acest moment, de un ropot unanim de aplauze prelungite.)]


Este Lucreţiu poarta către lumea modernă?

Cartea lui Stephen Greenblatt despre influenţa lui Lucreţiu este isteaţă şi penetrantă – şi demnă de luat în seamă pentru ambiţia exprimată în titlu. Scrisă ca un studiu de savant dar cu o fineţe de scriitor în multele ei paranteze utile şi digresiuni  agreabile, relatarea sa despre poetul-filozof roman (ca. 99-55 î.Hr.) pleacă de la descoperirea în 1417 a poemului lui Lucreţiu Despre natura lucrurilor după secole de uitare în biblioteca unei mănăstiri germane. Poemul este un minunat şi puternic tribut adus de un roman filozofului elin Epicur, un atomist şi un ateu; găsitorul manuscrisului a fost un erudit umanist, filozof, secretar al Vaticanului şi cancelar şi istoric al Florenţei, Poggio Bracciolini – eroul întâmplător al istorisirii lui Greenblatt.
Manuscrisul putea să fie pierdut aşa cum s-au pierdut multe alte scrieri vechi, dar Poggio a dat peste el, l-a copiat şi l-a salvat astfel încât să se poată răspândi, după cum s-a şi întâmplat, prin cercurile umaniste ale Europei din secolul al XV-lea. Desigur, Poggio căuta poemul, dar întâmplarea a făcut să-l descopere, manuscrisul reuşind cumva „să supravieţuiască . . . din pricini care par să fie în largă măsură accidentale.” Acum, se-ntâmplă în continuare că poemul lui Lucreţiu era despre întâmplare, vorbind în special într-un pasaj crucial despre mişcarea atomilor care se abat [„swerve”] din întâmplare pentru a crea formele lucrurilor, împotriva necesităţilor care determină de altfel mişcarea. Poemul „a ajutat” la crearea lumii moderne (în formularea lui Greenblatt, mai modestă decât titlul cărţii sale). Şi ce este lumea modernă?
În concepţia lui Greenblatt, lumea modernă a adoptat şi, într-o anume măsură, a împlinit dorinţa lui Lucreţiu de a elibera omenirea de superstiţia religioasă şi de apăsătoarea oprimare cu care credinţa în viaţa veşnică împovăra pacea şi plăcerile acestei vieţi. Întemeindu-se pe începutul poemului lui Lucreţiu, o copleşitoare invocare a „dătătoarei de viaţă” Venus, Greenblatt afirmă că „Lucreţiu a văzut universul ca pe un imn nesfârşit şi de un erotism vibrant adresat lui Venus.” Lucreţiu ne învaţă, spune Greenblatt, să lepădăm temerile noastre religioase şi „să îmbrăţişăm lumea copleşiţi de uimire, cu recunoştinţă şi veneraţie.” Două întrebări se ridică: Spune Lucreţiu aşa ceva? Şi este lumea modernă potrivită pentru a fi îmbrăţişată – este ea „dulcea mea atrăgătoare”, vorba cântecului?[1] 
Este destul de greu să nu observi că „dătătoarea de viaţă” Venus este o zeiţă care nu poate fi exclusă de la refuzul lui Epicur şi Lucreţiu de a admite că zeii se preocupă de oameni, şi nici că ea face pereche cu Marte, cel care „stăpâneşte nemiloasele pretenţii ale războiului.” Chiar dacă am lăsa războiul deoparte, nu putem uita (de vreme ce ne-o aminteşte Lucreţiu) că „îmbrăţişarea lumii” sub forma unei vieţi sexuale uşuratice conduce la boală şi le face pe femei să rămână însărcinate iar pe oameni îi face părinţi. Şi dacă suntem impresionaţi de începutul seducător al poemului, trebuie să fim cu atât mai tulburaţi de sfârşitul terifiant care descrie molima dătătoare de moarte venită peste civilizata Atenă. Iată o contradicţie limpede la Lucreţiu de care Greenblatt nu pare să aibă habar.
El ştie în schimb că filozofii umanişti din vremea lui Poggio aveau motive să nu rişte să dobândească o reputaţie de ateu, şi Greenblatt povesteşte destul de amănunţit procesul şi arderea pe rug de mai târziu (1600) a lui Giordano Bruno pentru erezia sa făţişă. Dar această vină ar fi fost condamnată şi în timpul lui Lucreţiu, sau în orice timp. Aproape orice societate pedepseşte ateismul, iar într-o anumită măsură o face până şi societatea noastră tolerantă de astăzi: încearcă să candidezi pentru preşedinţie ca ateu! Orice societate se întemeiază pe credinţă [„belief”], aproape întotdeauna pe o credinţă religioasă că Dumnezeu susţine şi protejează societatea respectivă. În acelaşi timp, un filozof este o persoană care pune sub semnul întrebării autoritatea credinţei, în special pe cea mai înaltă autoritate. Filozofia tinde întotdeauna spre scepticism, şi chiar dacă ajunge să pledeze pentru religie, o face din raţiuni filozofice. Scepticismul este normal pentru filozofi, şi tot astfel este disimularea, încercarea de ascundere a scepticismului şi de a deruta autorităţile. O carte recentă despre Lucreţiu şi Renaştere scrisă de istoricul Alison Brown demonstrează o complexă înţelegere pentru exerciţiul, obişnuit odinioară, de eschivare practicat de filozofi, autorul notând „influenţa discretă (şi deseori nenumită)” avută de Lucreţiu în vremea aceea. Aprecierea şi discreţia aveau aceeaşi cauză: ambele erau ofensatoare pentru credinţa dominantă.
Greenblatt are bunăvoinţa de a-l numi pe Poggio şi pe alţii „cucernici”, de bună seamă pentru că aşa ziceau ei că erau. Însă Greenblatt include un capitol care aminteşte că Poggio vorbeşte despre funcţia sa de la Vatican ca despre o slujbă într-o „fabrică de minciuni”, minciunile reprezentând glumele blasfemice împotriva Bisericii spuse de slujitorii ei, în special de Poggio însuşi. Ceva mai târziu Biserica a devenit mai atentă şi mai puţin iertătoare. Greenblatt scrie că în 1516 un sinod florentin de clerici a interzis citirea lui Lucreţiu în şcoli. Delicvenţii erau ameninţaţi trup şi suflet cu „veşnica osândă şi o amendă de 10 ducaţi.” Soarta lui Bruno, în faţa căreia Greenblatt nu poate decât să se cutremure, a fost, în termeni pământeşti, mult mai severă.
Dar pericolul nu este singurul motiv pentru ca un filozof să spună mai puţin sau altceva decât ştie, cum a făcut Lucreţiu atunci când a înfrumuseţat şi personificat – şi falsificat – iubirea omenească într-o zeiţă. Se poate întrebuinţa şi „retorica”, adică disimularea, pentru a convinge. Lucreţiu îşi adresează poemul lui Memmius, un nobil roman, pe care doreşte să-l instruiască. În acest scop îl atrage cu ceea ce Greenblatt numeşte un „imn către Venus”. Apoi, Lucreţiu are nevoie să-l facă pe învăţăcel să întrevadă posibilitatea ca un filozof grec efeminat, Epicur, ar avea ceva de spus unui roman viril. Dar afară de aceasta îi vorbeşte despre lucruri mai teribile decât lucrurile teribile pe care un astfel de roman crede că le ştie. Greenblatt confundă primul pas cu întregul mesaj, care nu este acela al îmbrăţişării lumii cu plăcerile ei, ci al depărtării pe cât de mult cu putinţă de la pericolele, rigorile şi grozăviile lumii în vederea dobândirii plăcerii filozofului.
Greenblatt vorbeşte despre Poggio ca despre un „intelectual” şi despre societatea acestuia ca despre o „cultură”. Aceştia sunt însă termeni anacronici care nu sunt întrebuinţaţi de Lucreţiu sau de umanişti, ba chiar de nici unul dintre scriitorii atât de energic discutaţi în carte. Un intelectual este o persoană care-şi exprimă gândurile în mod public, adică una care nu-şi poate ţine gura; o cultură este un unic întreg, delimitat istoric, care domină întreaga gândire din cadrul său. Greenblatt este un intelectual care consideră că orice cultură, departe de a fi unică, este în felul în care cultura noastră formează o „cultură”. Dar fiecare societate este împărţită cel puţin între cei care sunt de acord cu autoritatea dominantă şi cei care se prefac a fi de acord cu ea – gânditorii. Lucreţiu este un hedonist; el crede că viaţa naturală a omului este viaţa în plăcere. Numai că există diferite tipuri de plăcere. Întrucât diferitele tipuri pot fi clasificate conform unui criteriu care nu este plăcerea („natura”), ne putem întreba dacă plăcerea este cel mai înalt lucru care există. Greenblatt întreţine acest gând referindu-se la plăcere ca la „cel mai înalt bine” pentru epicurieni, sugerând că preocuparea pentru bine este mai importantă decât cea pentru plăcere, ceea ce înseamnă că plăcerea nu poate reprezenta binele suprem.
Greenblatt citează pasajul celebru de la începutul Cărţii a doua a poemului, unde Lucreţiu vorbeşte despre cât de plăcut este să-i observi pe alţii prinşi în osteneli de care tu eşti liber: precum un om aflat pe pământ sigur care îi urmăreşte pe cei cuprinşi de valurile unei mări în furtună; precum un om aflat în siguranţă deasupra armatelor cuprinse în bătălie; şi, cel mai încântător, precum un om „întărit prin învăţătura înţelepţilor” care priveşte de sus către cei ce luptă pentru stăpânire. Un om întărit în acest mod nu este un intelectual şi nu este definit de cultura sa, dar Greenblatt nu observă diferenţa. El crede că ascetica filozofie a plăcerii formulată de Lucreţiu poate fi aplicată oricui şi că putem să-l luăm astăzi pe Lucreţiu ca pe un ghid de viaţă dusă în cadrul lucrurilor care ne asigură confortul.
Lucreţiu chiar pare să fi avut un proiect care permitea fiecărui om să scape de suferinţa unui suflet înfricoşat. Dar acest lucru putea fi realizat doar prin cunoaşterea „naturii lucrurilor” şi doar prin suprimarea pasiunilor care-i fac pe oameni să se teamă de moarte. Filozoful Epicur oferă argumentele pentru o mână de filozofi, dar poetul Lucreţiu oferă cu ajutorul minunatelor lui imagini o binefacere parţială pentru restul oamenilor, alinând chinurile sufletului şi chiar îndrumându-i pe ne-filozofi către filozofie. Creatorii lumii moderne – Machiavelli, Bacon şi ceilalţi de acest soi – nu au avut nici un astfel de proiect de retragere. Au avut o viziune activă, progresivă de negăsit la Lucreţiu. Un filozof modern de mai târziu, Karl Marx, a vorbit pentru ei toţi atunci când a zis că filozofia anterioară a avut ca scop interpretarea lumii; de-acum, obiectivul era schimbarea lumii. Aceasta urma să fie o schimbare deliberată, planificată – pace Greenblatt – un progres care avea să aducă binefacerile filozofiei (devenită ştiinţă) celor mulţi, în loc să-i aducă pe cei mulţi la binefacerile filozofiei, cum se petrecea la Lucreţiu.
Printre numeroasele schimbări necesare creării lumii moderne, hedonismul filozofiei moderne era obligat să abandoneze orice ierarhie a plăcerilor care culmina cu plăcerea supremă, singura plăcere adevărată, cea a filozofiei – cum voia Lucreţiu. Doar în felul acesta, atunci când plăcerea este democratizată prin distrugerea distincţiei dintre cei înţelepţi şi cei neînţelepţi, devine posibil să luăm plăcerile de-a valma iar economia modernă să-şi facă apariţia. Economia modernă face posibilă atât desfătarea în plăcerile materiale, cât şi dispreţuirea lor; ambele atitudini sunt „preferinţe”. Poţi să alegi: fie cucereşti şi stăpâneşti întâmplarea, împreună cu Machiavelli şi Bacon, fie îmbrăţişezi lumea nesigură şi priveşti de sus către cei care cuceresc, precum Rousseau.
Ori poţi să le faci pe amândouă, precum Stephen Greenblatt.


(Traducere de Gheorghe Fedorovici).
  
     
Notă:

[1] “My sweet embraceable you”, un vers din melodia “Embraceable You”, compusă de George şi Ira Gershwin (n. tr.)