joi, 31 iulie 2014

Procese de intenţie




„Fundalul evreiesc al lui Greenblatt este vizibil în The Swerve, acolo unde discută felul în care idei care sunt mai apropiate de sensibilităţile evreieşti au fost reintroduse în lumea Renaşterii creştine printr-un poem latin pierdut pentru o vreme. Greenblatt a scris despre sine în relaţie cu strămoşii săi est-europeni, spunând că «este clar că textele s-au schimbat, că Mişna şi Ghemara au făcut loc lui Shakespeare şi Milton, dar vocaţia intelectuală, poziţia culturală, ocupaţia esenţială au rămas într-un sens profund aceleaşi.»
În aprecierea sa faţă de un poem pierdut ale cărui idei au avut un impact durabil asupra unei culturi, Greenblatt continuă abilitatea evreiască de a transmite vechi idei în contexte noi – într-o manieră foarte apropiată, s-ar putea spune, de felul în care masa de Paşti [evreiesc, n. tr.] este o formă de symposium elin transmutată într-un vehicul pentru învăţarea ideilor evreieşti despre libertate. Iată-l deci pe Greenblatt, un erudit modern, care-şi foloseşte fundalul şi valorile sale evreieşti pentru a discuta idei importante pentru cultura noastră occidentală.” http://www.algemeiner.com/2012/02/27/loss-and-recovery-stephen-greenblatt%E2%80%99s-%E2%80%9Cthe-swerve%E2%80%9D/

Nu ştiu dacă mai există în zilele noastre profesori de literatură sau critici literari creştini comparabili cu Nathan A. Scott Jr., William F. Lynch sau Roy Battenhouse.  Sau cel puţin unul care să se bucure de o autoritate comparabilă cu cea a lui Greenblatt.
Există, ce-i drept, autori creştini precum Peter Leithart, care i-au dedicat Bardului lucrări substanţiale, şi care se bucură de un prestigiu apreciabil în ciuda acestui angajament, dar nu sunt shakespeareologi. Sigur că un Robert Miola [1] poate fi inclus aici fără rezerve (personal consider că sunt mai multe de învăţat de la acesta din urmă decât de la Greenblatt), dar nu a produs nici o modă culturală care să justifice invitarea lui la NEC, de pildă.[2] În orice caz, capacitatea lui Greenblatt de a transforma un fapt cultural într-o aventură, de a indica o miză existenţială în orice întreprindere spirituală, sunt performanţe suficiente pentru a justifica nu doar invitarea lui în România, ci şi publicarea în româneşte a ultimei sale isprăvi, The Swerve: How the World Became Modern (pentru ediţia românească a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen).
Te-ai fi aşteptat ca într-o ţară creştină precum România, apariţia unei cărţi importante, chiar dacă prin toxicitate, să fie semnalată, oricât de timid, de lumea creştină. Întrucât nu am întâlnit încă o asemenea reacţie, mă întreb: oare nu avem cărturari creştini? Sau poate că avem, numai că de un gen aparte.
Recenzenţii creştini din Statele Unite au subliniat prompt natura caricaturală a portretelor schiţate de Greenblatt cărturarilor creştini medievali. În povestea lui Greenblatt, creştinismul în genere nu este decât un om de paie [3] care seamănă cu creştinismul tot atât de mult pe cât seamănă o sperietoare cu un om viu. Gândirea constituia un delict, prin urmare, Evul mediu nu a avut intelectuali cu adevărat. Autorii acestor recenzii consideră că Greenblatt deformează realitatea; personajele groteşti descrise de el nu pot fi considerate reprezentative pentru intelectualul creştin medieval.
Că intelectualii de acest soi sunt o invenţie, primesc. Dar asta nu înseamnă că ei nu există. Ei există chiar dacă sunt o invenţie, adică un produs al teoriilor culturale. Tocmai de aceea era de negăsit în Evul mediu, în timp ce astăzi îi găsim din abundenţă, pretutindeni acolo unde au căzut seminţele teoriei culturale actuale. Obtuzitatea pe care Greenblatt o atribuie cărturarilor medievali este de fapt caracteristică intelectualului de astăzi. De-abia o dată cu postmodernitatea intrăm în veritabilele vremuri întunecate:

„Minunata lume nouă în care am intrat o dată cu apariţia teoriei post-structuraliste, şi care continuă prin influenţa abordărilor istoriste şi culturale, seamănă cu o nouă epocă întunecată mai degrabă decât cu o renaştere. În lumea nesfârşitei indeterminări, a confuziei morale, a nihilismului spiritual pe care-l ocroteşte, teoria culturală a timpurilor noastre este o reţetă pentru exterminare precum cea servită de Pastorul Jones ucenicilor săi în Guiana britanică.”[4] 

Cu ocazia accidentului de la Tanacu, oamenii de cultură creştini au sărit în apărarea Evului mediu. Tânărul Paleologu şi bătrânul Djuvara, dacă îmi amintesc bine, ne-au vorbit cu acel prilej despre luminile Evului mediu. Despre optimismul, deschiderea şi seninătatea culturii medievale. Tanacu era tenebros, nu Evul mediu. (De fapt, în treacăt fie spus, Tanacu era tenebros pentru că nu era european – nu încă, şi nu destul. Evul mediu era în schimb luminos până la lacrimi, portocaliu de luminos, aşa cum îi şade bine oricărui lucru european). Te-ai fi aşteptat de la nişte creştini declaraţi să apere mai degrabă creştinismul, de vreme ce acesta a fost pus sub semnul întrebării în cazul Tanacu, şi nu transparenţa diafană a vitraliilor medievale. Nu sunt sigur că Tanacu ameninţa înţelegerea noastră în privinţa Evului mediu; mai degrabă era în joc justa înţelegere a creştinismului. Astăzi, când două dintre cele mai toxice cărţi publicate după 1990 în România, şi anume Nobleţea spiritului de Rob Riemen,[5] respectiv Clinamen, de Stephen Greenblatt, ameninţă înţelegerea noastră în privinţa Renaşterii şi Evului mediu întrucât distorsionează faptul istoric, realitatea istorică,[6] cărturarii români fie tac, fie le ţin isonul.[7]
Coincidenţă sau nu, fapt e că în ambele cazuri autorii sunt intelectuali evrei.[8] Cu toate că Riemen nu acuză direct creştinismul de ipocrizie şi impostură intelectuală, precum Greenblatt, faptul că-l exclude cu totul din compoziţia modernităţii timpurii poate fi văzut cel puţin ca pe o contestare indirectă.
Atât adversitatea iudaică faţă de creştinism, cât şi cea seculară sunt de înţeles. Sunt de înţeles şi greutăţile financiare ale editurilor mai mici sau mai mari din România şi de aiurea. De înţeles e şi incultura cărturarilor români, care iau platitudinile lui Greenblatt ca pe nişte exerciţii de critică de o aleasă subtilitate. De înţeles e şi laşitatea celor care tac, şi oportunismul celor care vorbesc interesat. Nu puteam înţelege însă de ce, în ciuda acestor tăceri faţă de sau a participării directe fie la proiecte culturale de doi bani[9], fie la întreprinderi bazate pe o viziune despre lume necreştină ori făţiş anticreştină, unii dintre cărturarii creştini români continuă să se numească şi cărturari, şi creştini. Şi nu înţelegeam nici de ce încercările de apărare a creştinismului de afirmaţii calomnioase şi procese de intenţie, sunt acuzate ca procese de intenţie tocmai de către aceşti cărturari. Probabil că nedumerirea mea ar fi persistat dacă nu aş fi întâlnit următoarea observaţie într-una dintre recenziile cărţii lui Greenblatt:

„Un cititor atent al lui The Swerve va percepe că el [Greenblatt], admite că materialismul oferă filozofia perfectă pentru justificarea lui status quo. Cei înstăriţi şi oamenii de succes nu trebuie limitaţi de puterea culturală reziduală a creştinismului şi nici de nimic altceva. Ei trebuie să fie liberi să urmărească frumosul şi «plăcerile profunde» nestânjeniţi de … nimic.”[10]

Eventualii cărturari creştini care elogiază cartea lui Greenblatt, sau toţi ceilalţi care doar tac stânjeniţi, prefăcându-se preocupaţi de cotorul altor cărţi, sunt de fapt tocmai cărturarii creştini ridiculizaţi în parodia lui Greenblatt travestită în studiu istoric.

Note:


[2] În anul 2006, Profesorul Stephen Greenblatt era profesor invitat al New Europe College (http://www.nec.ro/fundatia/nec/about_us/raport_autoevaluare/anexa31c.htm).

[3] Vezi recenzia părintelui Robert Barron, “One More Swing at the Catholic Straw-Man: A Review of Stephen Greenblatt’s The Swerve”, http://www.wordonfire.org/Written-Word/articles-commentaries/October-2011/One-More-Swing-at-the-Catholic-Straw-Man--A-Review.aspx

[4] Jeffrey Folks, “The Dangerous Irrelevance of Recent Theory”, Modern Age, 48:2, Spring 2006.

[5] Carte despre care am mai scris în volumul semnat împreună cu Mircea Platon, Măsura vremii (https://archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate).  

[6] Expresii pe care noul istoricism, curentul critic iniţiat de Greenblatt, le vrea superflue, lipsite de sens.

[7] Vezi recenzia elogioasă făcută de H.-R. Patapievici cărţii lui Riemen, recenzie care îi alcătuieşte de altfel postfaţa.

[8] Andrei Cornea a prezentat volumul lui Greenblatt cu ocazia lansării ediţiei româneşti, iar Vladimir Tismăneanu a semnat prefaţa cărţii lui Riemen. Nu urmăresc să sugerez prin punctarea acestor situaţii un eventual „complot iudeo-masonic”, ci mai degrabă să deplâng absenţa unei coerenţe comparabile în lumea creştină românească.

[9]Nietzsche a avertizat în privinţa clovnilor modernităţii, prin care înţelegea scriitori care spun povestioare despre decăderile şi ignoranţa creştinismului în timp ce păstrează vesel o nouă alternativă. The Swerve nu este o contribuţie adusă înţelegerii istoriei modernităţii timpurii. Trebuie citită în schimb ca pe o versiune îmbunătăţită a Codului lui Da Vinci, sau ca pe o versiune de benzi ilustrate clasice a lui Jacob Burckhardt.” R. R. Reno, „A Philosophy for the Powerful”, First Things, January 2012, http://www.firstthings.com/article/2012/01/a-philosophy-for-the-powerful

[10] Ibidem.