„Fundalul evreiesc al lui Greenblatt este vizibil
în The Swerve, acolo unde discută
felul în care idei care sunt mai apropiate de sensibilităţile evreieşti au fost
reintroduse în lumea Renaşterii creştine printr-un poem latin pierdut pentru o
vreme. Greenblatt a scris despre sine în relaţie cu strămoşii săi est-europeni,
spunând că «este clar că textele s-au schimbat, că Mişna şi Ghemara au făcut
loc lui Shakespeare şi Milton, dar vocaţia intelectuală, poziţia culturală,
ocupaţia esenţială au rămas într-un sens profund aceleaşi.»
În aprecierea sa faţă de un poem pierdut ale cărui
idei au avut un impact durabil asupra unei culturi, Greenblatt continuă
abilitatea evreiască de a transmite vechi idei în contexte noi – într-o manieră
foarte apropiată, s-ar putea spune, de felul în care masa de Paşti [evreiesc,
n. tr.] este o formă de symposium elin
transmutată într-un vehicul pentru învăţarea ideilor evreieşti despre
libertate. Iată-l deci pe Greenblatt, un erudit modern, care-şi foloseşte fundalul
şi valorile sale evreieşti pentru a discuta idei importante pentru cultura
noastră occidentală.” http://www.algemeiner.com/2012/02/27/loss-and-recovery-stephen-greenblatt%E2%80%99s-%E2%80%9Cthe-swerve%E2%80%9D/
Nu ştiu dacă mai există în zilele noastre
profesori de literatură sau critici literari creştini comparabili cu Nathan A.
Scott Jr., William F. Lynch sau Roy Battenhouse. Sau cel puţin unul care să se bucure de o
autoritate comparabilă cu cea a lui Greenblatt.
Există, ce-i drept, autori creştini precum Peter
Leithart, care i-au dedicat Bardului lucrări substanţiale, şi care se bucură de
un prestigiu apreciabil în ciuda acestui angajament, dar nu sunt
shakespeareologi. Sigur că un Robert Miola [1]
poate fi inclus aici fără rezerve (personal consider că sunt mai multe de
învăţat de la acesta din urmă decât de la Greenblatt), dar nu a produs nici o
modă culturală care să justifice invitarea lui la NEC, de pildă.[2] În orice caz, capacitatea lui
Greenblatt de a transforma un fapt cultural într-o aventură, de a indica o miză
existenţială în orice întreprindere spirituală, sunt performanţe suficiente
pentru a justifica nu doar invitarea lui în România, ci şi publicarea în
româneşte a ultimei sale isprăvi, The
Swerve: How the World Became Modern (pentru ediţia românească a cărţii,
vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen).
Te-ai fi aşteptat ca într-o ţară creştină precum
România, apariţia unei cărţi importante, chiar dacă prin toxicitate, să fie
semnalată, oricât de timid, de lumea creştină. Întrucât nu am întâlnit încă o
asemenea reacţie, mă întreb: oare nu avem cărturari creştini? Sau poate că avem,
numai că de un gen aparte.
Recenzenţii creştini din Statele Unite au
subliniat prompt natura caricaturală a portretelor schiţate de Greenblatt
cărturarilor creştini medievali. În povestea lui Greenblatt, creştinismul în
genere nu este decât un om de paie [3]
care seamănă cu creştinismul tot atât de mult pe cât seamănă o sperietoare cu
un om viu. Greenblatt este convins că în Evul mediu gândirea constituia un delict; prin urmare, Evul mediu nu a avut
intelectuali cu adevărat. Autorii acestor recenzii consideră că Greenblatt
deformează realitatea într-un mod grosolan; personajele groteşti descrise de el nu pot fi
considerate reprezentative pentru intelectualul creştin medieval.
Că intelectualii de acest soi sunt o invenţie,
primesc. Dar asta nu înseamnă că ei nu există. Ei există chiar dacă sunt o
invenţie, adică un produs al teoriilor culturale. Tocmai de aceea erau de
negăsit în Evul mediu, în timp ce astăzi îi găsim din abundenţă, pretutindeni
acolo unde au căzut seminţele teoriei culturale actuale. Obtuzitatea pe care
Greenblatt o atribuie cărturarilor medievali este de fapt caracteristică
intelectualului de astăzi. De-abia o dată cu postmodernitatea intrăm în
veritabilele vremuri întunecate:
„Minunata lume nouă în care am intrat o dată cu
apariţia teoriei post-structuraliste, şi care continuă prin influenţa
abordărilor istoriste şi culturale, seamănă cu o nouă epocă întunecată mai
degrabă decât cu o renaştere. În lumea nesfârşitei indeterminări, a confuziei
morale, a nihilismului spiritual pe care-l ocroteşte, teoria culturală a
timpurilor noastre este o reţetă pentru exterminare precum cea servită de
Pastorul Jones ucenicilor săi în Guiana britanică.”[4]
Cu ocazia accidentului de la Tanacu, oamenii de
cultură creştini au sărit în apărarea Evului mediu. Tânărul Paleologu şi bătrânul
Djuvara, dacă îmi amintesc bine, ne-au vorbit cu acel prilej despre luminile
Evului mediu. Despre optimismul, deschiderea şi seninătatea culturii medievale.
Tanacu era tenebros, nu Evul mediu. (De fapt, în treacăt fie spus, Tanacu era
tenebros pentru că nu era european – nu încă, şi nu destul. Evul mediu era în
schimb luminos până la lacrimi, portocaliu de luminos, aşa cum îi şade bine
oricărui lucru european). Te-ai fi aşteptat de la nişte creştini declaraţi să
apere mai degrabă creştinismul, de vreme ce acesta a fost pus sub semnul
întrebării în cazul Tanacu, şi nu transparenţa diafană a vitraliilor medievale.
Nu sunt sigur că Tanacu ameninţa înţelegerea noastră în privinţa Evului mediu;
mai degrabă era în joc justa înţelegere a creştinismului. Astăzi, când două
dintre cele mai toxice cărţi publicate după 1990 în România, şi anume Nobleţea spiritului de Rob Riemen,[5] respectiv Clinamen, de Stephen Greenblatt, ameninţă înţelegerea noastră în
privinţa Renaşterii şi Evului mediu întrucât distorsionează faptul istoric,
realitatea istorică,[6] cărturarii
români fie tac, fie le ţin isonul.[7]
Coincidenţă sau nu, fapt e că în ambele cazuri
autorii sunt intelectuali evrei.[8]
Cu toate că Riemen nu acuză direct creştinismul de ipocrizie şi impostură
intelectuală, precum Greenblatt, faptul că-l exclude cu totul din compoziţia
modernităţii timpurii poate fi văzut cel puţin ca o contestare indirectă. Așa cum o face cînd plasează la originea totalitarismelor secolului XX pretenția la adevăr a creștinismului, stabilind analogii între Inchiziție, Gestapo și terorismul islamic. Deși Riemen privilegiază căutarea intelectuală a adevărului în defavoarea credinței creștine în Adevăr (https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1), Noblețea spiritului a fost recomandată călduros de cărturarul creștin H.-R. Patapievici.
Atât adversitatea iudaică faţă de creştinism, cât
şi cea seculară sunt de înţeles. Sunt de înţeles şi greutăţile financiare ale
editurilor mai mici sau mai mari din România şi de aiurea. De înţeles e şi
incultura cărturarilor români, care iau platitudinile lui Greenblatt ca pe
nişte exerciţii critice de o aleasă subtilitate. De înţeles e şi laşitatea
celor care tac, şi oportunismul celor care vorbesc interesat. Nu puteam
înţelege însă de ce, în ciuda acestor tăceri faţă de sau a participării directe
fie la proiecte culturale de doi bani[9], fie la întreprinderi bazate pe o
viziune despre lume necreştină ori făţiş anticreştină, unii dintre cărturarii
creştini români continuă să se numească şi cărturari, şi creştini. Şi nu
înţelegeam nici de ce încercările de apărare a creştinismului de afirmaţii
calomnioase şi procese de intenţie sunt acuzate ca procese de intenţie tocmai
de către aceşti cărturari. Probabil că nedumerirea mea ar fi persistat dacă nu
aş fi întâlnit următoarea observaţie într-una dintre recenziile cărţii lui Greenblatt:
„Un cititor atent al lui The Swerve va percepe că el [Greenblatt], admite că materialismul
oferă filozofia perfectă pentru justificarea lui status quo. Cei înstăriţi şi oamenii de succes nu trebuie limitaţi
de puterea culturală reziduală a creştinismului şi nici de nimic altceva. Ei
trebuie să fie liberi să urmărească frumosul şi «plăcerile profunde»
nestânjeniţi de … nimic.”[10]
Eventualii cărturari creştini care elogiază cartea
lui Greenblatt, sau toţi ceilalţi care doar tac stânjeniţi, prefăcându-se
preocupaţi de cotorul altor cărţi, sunt de fapt tocmai cărturarii creştini
ridiculizaţi în parodia lui Greenblatt travestită în studiu istoric.
Note:
[2] În anul 2006, Profesorul Stephen Greenblatt era
profesor invitat al New Europe College (http://www.nec.ro/fundatia/nec/about_us/raport_autoevaluare/anexa31c.htm).
[3] Vezi recenzia părintelui Robert Barron, “One More
Swing at the Catholic Straw-Man: A Review of Stephen Greenblatt’s The Swerve”, http://www.wordonfire.org/Written-Word/articles-commentaries/October-2011/One-More-Swing-at-the-Catholic-Straw-Man--A-Review.aspx
[4] Jeffrey Folks, “The Dangerous Irrelevance of Recent
Theory”, Modern Age, 48:2, Spring
2006.
[5] Carte despre care am mai scris în volumul semnat
împreună cu Mircea Platon, Măsura vremii
(https://archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate).
[6] Expresii pe care noul
istoricism, curentul critic iniţiat de Greenblatt, le vrea superflue, lipsite de
sens.
[7] Vezi recenzia elogioasă făcută de H.-R. Patapievici
cărţii lui Riemen, recenzie care îi alcătuieşte de altfel postfaţa.
[8] Andrei Cornea a
prezentat volumul lui Greenblatt cu ocazia lansării ediţiei româneşti, iar
Vladimir Tismăneanu a semnat prefaţa cărţii lui Riemen. Nu urmăresc să sugerez
prin punctarea acestor situaţii un eventual „complot iudeo-masonic”, ci mai
degrabă să deplâng absenţa unei coerenţe comparabile în lumea creştină
românească.
[9] “Nietzsche a avertizat în privinţa clovnilor modernităţii,
prin care înţelegea scriitori care spun povestioare despre decăderile şi
ignoranţa creştinismului în timp ce păstrează vesel o nouă alternativă. The
Swerve nu este o contribuţie adusă înţelegerii istoriei modernităţii timpurii.
Trebuie citită în schimb ca pe o versiune îmbunătăţită a Codului lui Da Vinci, sau ca pe o versiune de benzi ilustrate
clasice a lui Jacob Burckhardt.” R. R. Reno, „A Philosophy for the Powerful”,
First Things, January 2012, http://www.firstthings.com/article/2012/01/a-philosophy-for-the-powerful
[10] Ibidem.
