vineri, 10 octombrie 2014

Educaţia: religioasă sau creştină?




În rândurile următoare vreau să arăt că astăzi nu poate exista educaţie strict seculară, în cazul în care a existat vreodată aşa ceva. Avem de ales între educaţie religioasă şi educaţie creştină. Prin educaţie religioasă subînţeleg aici mai ales „religia provincialismului” aşa cum este descrisă de Montgomery mai jos. Diferenţa esenţială dintre cele două tipuri de educaţie este că educaţia religioasă produce îngeri, în timp ce educaţia creştină asigură permanenţa omului. Poţi produce îngeri, zei sau fiare, dar nu şi oameni, care trebuie lăsaţi şi ajutaţi să crească. Educaţia creştină îi schimbă condiţia omului (ignorant) respectându-i natura (de fiinţă creată); educaţia religioasă îi schimbă natura, pe care o dispreţuieşte, şi îi ignoră condiţia.
În continuarea acestui text am tradus o cuvântare de început de an universitar adresată de Marion Montgomery studenţilor de la Hillsdale College în 15 octombrie 1998 sub titlul „The Temptation of Provincialism”.

*

Toată lumea pare să ştie că educaţia religioasă este rezervată, în învăţământul public, sistemului preuniversitar, ea încheindu-se odată cu ultima clasă de liceu. Dar mai corect ar fi dacă am spune că odată cu liceul se încheie educaţia creştină. Pentru că, în fapt, educaţia religioasă se prelungeşte şi în cursul anilor de facultate, chiar dacă nu apare nici un curs cu acest nume. Nici nu avea acum: cel puţin în cadrul facultăţilor cu profil umanist, fiecare curs este unul de educaţie religioasă.
Dacă, cel puţin în prezent, sistemul universitar nu pare ameninţat de posibilitatea ca educaţia religioasă să se extindă şi asupra lui, nu la fel stau lucrurile în sens invers; nu este deloc exclus ca forma de educaţie religioasă practicată în facultate să se prelungească asupra învăţământului secundar şi primar, ba chiar până la învăţământul preşcolar (lucru care se petrece deja prin desenele animate al căror mesaj este preponderent unul evoluţionist).
După cum am aflat de la un prieten din Apus, această formă de educaţie „religioasă” este practicată în şcoala (publică) la care merg copiii lui, într-un mod care intră în opoziţie directă cu bunul simţ. De pildă, în cadrul orelor, elevii sunt întrebaţi să spună ce cred ei despre subiectul lecţiei, oricare ar fi aceasta, de la ştiinţele naturii la „comunicare”, iar acesta este tot conţinutul lecţiei. Nu este nimic de cunoscut pentru că nu este nici o realitate. Afară de „realitatea” definită, imaginată de noi. Aceasta este presupoziţia de lucru în facultate, dar ea poate oricând fi adoptată şi în ciclurile preuniversitare.
De vreme ce acesta este modul societăţii actuale de raportare la realitate, [1] putem înţelege mai bine de ce forţe politice diverse din România (ASUR, Monica Macovei, Cristian Preda, neoliberali şi libertarieni) se opun educaţiei religioase. Pentru că miza este realitatea, iar educaţia instrumentul. Elevii recunosc o cruce pentru că li s-a spus ce înseamnă o cruce înainte de a-şi imagina sensuri posibile ale crucii. [2]
Nu mai ştiu cine se plângea despre copii – sau poate despre şcoala românească de astăzi? – cu o evidentă durere resemnată, că pleacă îngeri (la începerea şcolii, în clasa I), dar se-ntorc, mai târziu, draci.
Lucrul nu pare îmbucurător, deşi vorba populară care se referă la copiii neastâmpăraţi prin „draci de copii”, e de natură să ne liniştească oarecum. Mai degrabă, ar trebui să ne neliniştească perspectiva ca cei mici să se întoarcă tot îngeri. Pentru că aceştia ar fi un alt fel de îngeri. Adică un alt fel de draci. Produşi de un sistem de educaţie care idolatrizează intelectul şi producţia intelectuală. Nişte îngeri cărora li s-a întors faţa de la faţa Tatălui (Matei 18:10) către faţa fără însuşiri a lui Big Brother.
Sarcina educaţiei creştine rămâne cea dintotdeauna: să-i ajute pe copii să se-ntoarcă oameni. Doar în măsura în care rămân oameni pot deveni oameni noi: doar omul viu poate învia. Această misiune explică de ce educaţia religioasă, care nu trebuie limitată la orele de Religie, este contestată.
Obiecţia principală este ridicată în numele libertăţii de conştiinţă a elevilor, pe care adversarii educaţiei religioase pretind că o apără de îndoctrinare religioasă, inevitabil fundamentalistă. Şi chiar acolo unde această libertate este respectată, prin interesul exprimat liber a părinţilor şi elevilor în favoarea Religiei, adversarii ei nu întârzie să-i sublinieze inutilitatea, pe care o deduc din absenţa unor efecte pozitive imediate în comportamentul elevilor. Dar tocmai o educaţie religioasă care urmăreşte transformarea elevilor în cetăţeni corecţi este un eşec, un eşec cu atât mai mare cu cât transformarea este mai reuşită. Scopul educaţiei religioase, şi poate al educaţiei în sine, nu este acela de a forma conştiinţe civice, ci de a trezi conştiinţa din om. O treabă şi-aşa dificilă, dar cu atât mai dificilă în condiţiile în care la toate celelalte discipline elevii sunt învăţaţi că nu există conştiinţă. Pentru că nu există suflet. Pentru că nu există Dumnezeu. Or, conştiinţa nu poate funcţiona în afara realităţii; tocmai de aceea misiunea educaţiei creştine devine atât de greu de realizat. Pentru că fără Dumnezeu nu există realitate.
Sigur că în modul de predare a religiei există exagerări şi chiar aberaţii (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/05/20/asur-vrea-sa-declanseze-vanatoarea-de-ortodocsi-fundamentalisti-din-scoli-scandal-pe-marginea-indoctrinarii-religioase/), aşa cum există probabil în cadrul oricărei alte discipline. De pildă, un profesor care le impune elevilor speculaţiile darwiniste este cel puţin la fel de manipulator şi abuziv precum învăţătorul care afirmă că „ştiinţa este luciferică în esenţa ei”. [3] Totuşi, afirmaţia învăţătorului era, este îndreptăţită dacă prin „ştiinţă” este înţeles mai ales evoluţionismul. În afară de faptul că evoluţionismul strict darwinist nu este ştiinţă, mitul evoluţionist al originii omului este steril, şi, mai ales, potrivnic omului, în comparaţie cu cel creştin. Înainte de a ne pronunţa asupra adevărului celor două viziuni asupra lumii, cea creştină şi cea evoluţionistă, trebuie amintit că, afară de episodul Inchiziţiei, singurul reţinut de adversarii creştinismului, povestea creştină a făcut posibile două milenii de cultură, civilizaţie şi ştiinţă. A făcut posibil ca femeile, precum Monica Macovei de pildă, să meargă la şcoală, să participe la treburile cetăţii, să aleagă şi să poată candida la alegeri. La urma urmei, creştinismul a făcut posibile până şi şcolile publice. De partea sa, darwinismul, cu reducţionismul său biologic, materialist, a făcut posibile societăţile totalitare ale secolului XX (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=22-08-038-b); lagărele de concentrare, eutanasierea, avortul (Uniunea Sovietică a fost prima ţară care a legalizat avortul, în 1920; Germania nazistă a doua, în 1933 http://www.pro-life.pl/wp-content/uploads/2013/12/the-legalisation-of-abortion-in-europe.pdf). Dacă evoluţioniştii nu se întreabă cum se explică faptul că viziunea creştină, pe care ei o consideră falsă, a putut da naştere la atâtea lucruri bune în timp ce viziunea evoluţionistă, singura corectă în opinia lor, a condus la atâtea lucruri rele, este şi pentru că nu au fost ajutaţi de creştini să-şi pună această întrebare. [4]
Dar expansiunea evoluţionismului nu are nimic de-a face cu adevărul lui, ci are totul de-a face cu adevărul creştinismului. Evoluţionismul are avantajul de a oferi o expresie pseudo-ştiinţifică viziunii anticreştine dominante. Darwinismul este atractiv pentru că oferă „o scuză pentru alungarea lui Dumnezeu şi păcatului din lume” (Martin Hilbert, „Darwin’s Divisions”, Touchstone Magazine, June 2006, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=19-05-028-f). Tocmai de aceea, triumful evoluţionismului, aşa cum este descris în romane precum 1984 sau Minunata lume nouă, coincide cu sfârşitul omului. După cum arată Walker Percy, răspunzând propriei întrebări legate de cauza mâniei care l-a făcut să scrie The Thanatos Syndrome,

„Motivul este răspândita şi continua devalorizare a vieţii omeneşti în lumea occidentală – treabă realizată sub diferite deghizări sentimentale: «calitatea vieţii», «suferinţă inutilă», «încheierea vieţii lipsite de sens», et cetera. Regăsesc această viziune într-un anumit mod de gândire propriu ştiinţelor biologice şi sociale, care este incredibil de răspândit printre oamenii educaţi – până acolo încât aproape că a dobândit statutul de ortodoxie quasi-religioasă. Dacă ar fi să-i dau un nume, ar fi ceva de genul: Sfântul Oficiu al Inchiziţiei Seculare. Această viziune nu trebuie confundată cu «umanismul secular» pentru că, în primul rând, este antiumană. În ciuda faptului că se înfăşoară în mantia metodei ştiinţifice şi cercetării ştiinţifice libere, nu este nici liberă, nici ştiinţifică. Într-adevăr, ea se întemeiază pe o anumită dogmă secretă unde dogma creştină nu are ce căuta. Mă pot gândi la două sfinte porunci pe care Inchiziţia Seculară le dă tuturor oamenilor de ştiinţă şi credincioşilor. Cea dintâi: În cercetările şi teoriile tale nu vei descoperi nimic unic despre animalul uman, chiar dacă dovezile trimit către o asemenea unicitate. Exemplu: În ciuda încercărilor eroice de a le învăţa pe alte animale limbajul prin semne, rezultatul arată că nici măcar cel mai isteţ cimpanzeu nu a indicat niciodată în mod spontan vreun singur obiect sau a rostit vreo singură propoziţie. Cu toate acestea, dogma impune ca, în ciuda credinţei tradiţionale în suflet sau minte, ori a lucrărilor mai recente ale unor cercetători precum Peirce şi Langer asupra capacităţii simbolizatoare unice a omului, Homo sapiens sapiens nu trebuie să fie declarat a fi diferit în mod calitativ de alte animale. [...] Este lesne să critici absurdităţile credinţelor fundamentaliste precum «creaţionismul ştiinţific» – şi anume, ideea că lumea şi creaturile ei au fost create cu şase mii de ani în urmă. Dar este de asemenea necesar să criticăm şi alte dogme care se dau drept ştiinţă precum şi credinţa stricată a unor savanţi care îşi urmăresc propriile lor agende dogmatice pe care le promovează sub masca «cercetării ştiinţifice libere». Cercetarea ştiinţifică trebuie de fapt să fie liberă. Avertisment: Dacă nu este liberă, este supusă acestei ideologii sau celeilalte, aşa că să nu fim surprinşi dacă păţania doctorilor de la Weimar este repetată. [5] Weimar duce la Auschwitz. Nihilismul anumitor savanţi în numele ideologiei sau sentimentalismului şi devalorizarea continuă a vieţii umane duce direct la camera de gazare.” (http://www.theparisreview.org/interviews/2643/the-art-of-fiction-no-97-walker-percy)   

 Profesorul care le impune elevilor darwinismul, evoluţionismul ca singurele explicaţii valide ale vieţii şi universului face mai mult decât să-i mintă şi-atât; din cauza naturii minciunii evoluţioniste, el le răneşte mintea, le otrăveşte imaginaţia, le inhibă creativitatea, le seacă resursele morale şi sufleteşti. Totodată, îşi trădează vocaţia de educator, acţionând împotriva spiritului cercetării şi cunoaşterii atunci când îşi exprimă convingerea că lumea este rezultatul întâmplării:

„A vorbi despre întâmplare în legătură cu un univers care prezintă o asemenea complexă organizare în părţile sale şi o astfel de finalitate uimitoare ar fi totuna cu renunţarea la căutarea unei explicaţii a lumii aşa cum ni se înfăţişează ea nouă. La drept vorbind, aceasta ar fi totuna cu acceptarea efectelor fără nici o cauză. Ar însemna renunţarea la inteligenţa umană, care în felul acesta refuză să mai gândească şi să caute o soluţie pentru problemele ei.” (Papa Ioan Paul al II-lea citat de Christoph Schönborn, “Finding Design in Nature”, http://www.nytimes.com/2005/07/07/opinion/07schonborn.html?_r=0) 

Să sperăm aşadar că felul în care se face educaţia religioasă în şcolile româneşti publice de astăzi justifică obiecţiile neoliberale sau atee. Mai precis, mi-aş dori ca la orele de educaţie religioasă elevii să fie bine familiarizaţi cu noţiunile catehetice fundamentale, care, contrar prejudecăţilor ateiste, eliberează gândirea şi o pun la lucru. O cugetare liberă se va dovedi benefică chiar şi minţilor încătuşate ale liber-cugetătorilor.
Cu toate acestea, deşi pare improbabil, nu ar trebui să surprindă asocierea creaţionismului şi evoluţionismului în conţinutul manualelor de Religie; după cum nu este exclus nici ca, mai întâi prin obiectivele ei, educaţia religioasă să înceapă treptat să servească mai degrabă intenţiilor adversarilor ei, urmărind în primul rând producerea unei societăţi (mai) morale şi în al doilea rând sau doar întâmplător îndreptarea omului spre ceea ce Marion Montgomery numeşte, în adresarea tradusă mai jos, „adevărul despre mine ca persoană”.
Ideologii şi politicieni opuşi educaţiei religioase sunt conştienţi că au şanse mai mari să determine astfel de ajustări decât să suspende cu totul educaţia religioasă. Mai ales că pot conta şi pe ajutorul B.O.R., căreia nu-i lipsesc acei bărbaţi în negru care obişnuiesc să-şi ia ceaiul în compania locuitorilor lumilor paralele.
În aceste condiţii, creştinii, şi orice părinte responsabil, ar trebui să fie atenţi nu doar la aberaţiile personale manifestate de unii profesori de religie confuzi, cât mai ales la mesajul alterat introdus direct în manualele de Religie, care ar transforma educaţia religioasă fie într-una civic-morală, fie într-una favorabilă evoluţionismului: „O întrebare pe care orice părinte şi bunic implicat ar trebui să şi-o pună este: «Vrem ca nepoţii şi copiii noştri să fie învăţaţi că viaţa nu are nici un scop final şi că minţile noastre nu sunt decât un computer făcut din carne?» (Jerry Bergman, “The Effect of Darwinism on Morality and Christianity”, http://www.icr.org/article/449/).
 
Avem nevoie de educaţie creştină în şcolile publice? Desigur. E cel mai bun exerciţiu pentru minte, inimă, literatură şi ştiinţă care a existat vreodată. Dar dacă educaţia religioasă este justificată prin nevoia de societate (mai) morală, atunci la dracul cu amândouă. Pentru că le-a luat deja.
Nu vreau să spun că ele trebuie abandonate, ci că trebuie abandonate în această formă care le falsifică pe amândouă. Nu trebuie să ne mulţumim cu o educaţie religioasă care, în conţinutul ei, nu mai e decât vag creştină. Şi desigur că o societate morală e un lucru bun şi vrednic de dorit; dar ea nu poate fi obiectivul principal al educaţiei religioase decât falsificând natura acestei discipline, transformând-o în educaţie civic-morală.
Creştinii se străduiesc să fie buni nu de dragul societăţii, ci de dragul lui Dumnezeu. Nu ne dorim să fim mai buni pentru că ăsta e un lucru bun, ci pentru că aşa ne cere Dumnezeu. Mai precis, ne cere să fim desăvârşiţi asemenea Tatălui (Matei 5:48).
Majoritatea religiilor îţi salvează viaţa, îţi dau un sens, sunt motivaţionale. Doar creştinismul îţi poate salva sufletul, fără să înţelegi mare lucru; creştinismul nu este motivaţional, ci mai degrabă descurajator. Sensurile le vedem cel mult „ca prin oglindă, în ghicitură” (1 Corinteni 13:12). În creştinism, sensul te trăsneşte, vine ca Hristos pe norii cerului, în mod neaşteptat şi la urmă, lăsându-te cu replici de genul: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”, „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Atunci când nu te potopeşte un singur strigăt de uimire şi recunoştinţă: „Rabuni!”
Nu spun că educaţia civică nu poate fi religioasă; ea este de fapt religie de stat în toate ţările de tradiţie creştină care s-au folosit de creştinism pentru a reforma societatea. Şi în România, deşi din alte motive, educaţia civică a fost religia dominantă vreme de cincizeci de ani.
Dar o educaţie religioasă, devenită amelioristă, behaviorist-pragmatică, încetează să mai fie creştină. Gândirea economică capitalistă nu a devenit creştină odată cu botezul neoconservator, însă creştinismul gânditorilor catolici neoconi a obosit brusc, devenind neputincios să-l mai urmeze pe Hristos dincolo de groapă (vezi mai pe larg aici: http://activenews.ro/crestinismul-si-capitalismul-viziunea-lui-ludwig-von-mises_1853344.html). Vreau să spun că un creştin n-ar trebui să-şi dorească să schimbe creştinismul pe religia civismului, deşi aceasta este tocmai tranzacţia cu care este ademenit ori somat, după caz, de diverse autorităţi care ne previn, cu dramatismul unui Farfuridi, că dilema „revizuire ori schimbare” este inevitabilă. Iar o educaţie anticreştină încetează să mai fie educaţie, după cum se va vedea din discursul lui Marion Montgomery de mai jos, chiar dacă va fi cât se poate de religioasă. Suntem în religia viitorului, iar membrii lumii academice îi sunt preoţi. 
Dacă avem nevoie de educaţie creştină, e pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Şi avem nevoie de Dumnezeu ca să nu devenim îngeri, ci oameni. Altfel, societăţile noastre nu vor mai putea fi populate decât de zei sau de fiare, fără a mai avea nevoie de instituţiile democraţiei şi statului de drept, care vor dispărea odată cu omul. După cum subliniază cineva, „asaltul liberalismului asupra credinţei biblice, ajutat în mare măsură de darwinism, ameninţă propria existenţă a liberalismului”. [6]
Diferenţa dintre religia civică şi creştinism este precum diferenţa dintre cele două verbe care determină mesajul serialului The Walking Dead: cea dintre „to turn”, şi „to change”. Religia civică te transformă (din individ în cetăţean corect), creştinismul te schimbă (din individ în persoană). Zombii, oamenii transformaţi, formează spontan grupuri, turme, adică societăţi perfecte, lipsite de conflicte. Pentru a folosi una dintre lozincile la îndemână din arsenalul ideologic, lucrul pe care-l au zombii în comun este mai important decât lucrurile care-i deosebesc. La drept vorbind, nimic nu-i mai deosebeşte, şi poate că aceasta este caracteristică lor principală. În schimb, oamenii netransformaţi, rămaşi normali, adică vii, nu reuşesc să se asocieze decât cu greu şi pentru perioade scurte de timp. Însă doar ei se pot schimba. Primul obiectiv al educaţiei, de orice fel, dar în special al educaţiei creştine, este acela de a ne ajuta să ne vedem ca persoane. Obiectivul ei ultim este acela de a ne face să ne vedem ca persoane capabile de schimbare, ca persoane care devin, cum arată Montgomery în încheierea cuvântului său.
În definitiv, educaţie religioasă de un anumit fel se face oricum. S-a făcut timp de jumătate de veac în România, sub numele de materialism dialectic, şi nici o asociaţie nu a protestat în numele libertăţii de conştiinţă. Au făcut-o în schimb un număr semnificativ de pastori şi preoţi catolici, greco-catolic şi ortodocşi, cu preţul propriei lor libertăţi şi în numele adevărului. În mod aparte, unii preoţi ortodocşi, precum Calciu Dumitreasa sau Arsenie Boca, au avut de îndurat în plus şi caterisirea. Au murit cu toţii înainte de a afla care este secretul care-i face pe alţii să prospere luptând, la rândul lor, împotriva totalitarismelor.
Din păcate, educaţia religioasă creştină se opreşte la nivelul învăţământului liceal, adică tocmai acolo unde începe educaţia religioasă „angelică”. Formula „educaţie superioară” va trebui înţeleasă la propriu, ca una care produce oameni „superiori” – fiinţe superioare. Pe care le vom putea întâlni la toate nivelurile de învăţământ, începând cu cel preşcolar.
Pe lângă rugăciunile familiare adresate sfinţilor îngeri (în calendarul catolic ziua de 2 octombrie este dedicată sfinţilor îngeri păzitori), pe care le deprindem din copilărie, ar trebui adăugată aşadar rugăciunea specială prin care le cerem să ne ferească ori să ne vindece de angelism, o maladie spirituală căreia tinerii îi sunt expuşi metodic în special în facultăţile umaniste, şi în genere în cadrul unei culturi determinate de „idolii minţii”. Angelismul, aşa cum este descris în cuvântul de mai jos adresat de Marion Montgomery studenţilor la începutul unui an universitar, este eroarea de a crede că putem face presupuneri dincolo de puterea noastră de cunoaştere sau înţelegere. Este păcatul căruia i-au căzut victimă o parte dintre îngeri încă din anul I al existenţei lor.


*

Angelismul şi sinele provincial

de Marion Montgomery

(Textul "Angelism and the Provincial Self" a apărut în numărul din octombrie 1999 al revistei First Things şi se găseşte la adresa http://www.firstthings.com/article/1999/10/angelism-and-the-provincial-self. Publicat aici cu permisiunea First Things.)

(Nota editorului: Acest eseu a fost adaptat după cuvântul de deschidere susţinut la Hillsdale College în octombrie 1998).

Încep printr-o afirmaţie cu care veţi fi de acord că este adevărată, după care vă las să vă descurcaţi singuri: situaţia în care mă aflu acum este cu mult mai interesantă decât ar putea fi pentru voi. Ce coincidenţă fascinantă: dumneavoastră, verzi în pădurea tomnatecă a lui octombrie; eu, foarte aproape de frunza ofilită şi îngălbenită.
Anotimpul dumneavoastră, care este unul al înfrunzirii, este pentru mine o toamnă care anunţă speranţa într-o eventuală împlinire pentru dumneavoastră, împotriva unei străvechi căderi [7] mai profunde decât poate însemna acum pentru dumneavoastră calendarul anual – mai cu seamă dacă aţi uitat de vechiul vostru strămoş Adam. Pentru mine, frunzele oţetarului, arţarului şi plopului se schimbă în mod variat şi cât se poate de glorios spre castaniu. Dar iată-vă aici, în primăvara a ceea ce ştiu, mai bine decât dumneavoastră, că trebuie să fie un an al schimbării.
Şi astfel, în parţiala celebrare a propriei mele toamne fericite, două poeme care mai târziu – nu acum – vă pot oferi plăcere întârziată de care să vă bucuraţi în sânul propriei voastre lumi în schimbare. Mai întâi „Scholars”, de William Butler Yeats. [8]
    
Învăţaţii

Capete pleşuve care şi-au uitat propriile păcate,
Bătrânele, cultivatele, respectabilele capete pleşuve
Editează şi adnotează rândurile
Pe care tinerii, zvârcolindu-se în pat,
În versuri le-aştern din a dragostei disperare
Pentru a linguşi urechea neştiutoare a frumuseţii.

Se-mpleticesc cu toţii, scuipă cerneală;
Cu toţii destramă carpeta cu pantofii lor;
Cu toţii gândesc ce alţii gândesc;
Cu toţii-l cunosc pe omul de vecinul lor ştiut.
Doamne, oare ce-ar gândi,
Dacă al lor Catullus dintr-o dată ar veni?

Dar mai e şi „Blue Girls” [9], scrisă de John Crowe Ransom.

Fete albastre

Rotindu-vă fustele albastre, străbătând pajiştea
De sub turnurile seminarului vostru,
Duceţi-vă să-i ascultaţi pe profesorii bătrâni şi pretenţioşi
Fără să credeţi o iotă.

Strângeţi-vă apoi fileurile albe peste păr
Şi nu vă gândiţi la ce-o să se petreacă
Mai mult decât o fac mierlele albastre [10] ţopăind prin iarbă
Şi trăncănind în văzduh.

Exersaţi-vă frumuseţea, fete albastre, înainte să decadă;
Şi voi striga cu buzele mele răsunătoare şi voi face cunoscută
Frumuseţea pe care întreaga noastră putere n-o va întrona vreodată,
Atât este de delicată.

Căci v-aş putea depăna o poveste care este adevărată;
Ştiu o femeie cu o limbă înfiorătoare,
Cu ochi tulburi, prelinşi din albastru,
Toate perfecţiunile ei estompate – deşi nu e mult
De când era mai frumoasă decât oricare dintre voi.

În acest interval dintre orice fel de agitaţie nestăpânită din anul înfrunzirii şi acea stare viitoare în care veţi deveni bătrâni şi pretenţioşi, vă îndemn acum, în cuvintele mele scuipate, la un scepticism sănătos, un scepticism, adică, care să-i reziste cinismului. Nu este un echilibru uşor de păstrat, mai ales dacă noi – dumneavoastră sau eu – scăpăm ancora din întăritorul adevăr: fiecare dintre noi este limitat mult mai profund de mortalitatea şi ignoranţa noastră decât de conversaţiilor noastre despre fete albastre sau învăţaţi care scuipă. Acest scepticism sănătos este un comportament greu de deprins, dar cu ajutorul lui noi ajungem să ne împăcăm cu limitele noastre şi să ne vedem drept această persoană în raport cu adevărul lucrurilor şi în special cu adevărul despre mine ca persoană. Adevărul lucrurilor: aspectul variat al misterului creaţiei înseşi care ne atrage să cunoaştem, născând în noi vrând-nevrând o dorinţă de a înţelege. Iar apoi poate că – sau aşa trebuie să ne dorim – putem deveni înţelepţi printr-o înaintare validă către această persoană – către „mine însumi”.
Între timp, ba stăm, ba şovăim, ameninţaţi necontenit de vânturile lumii, dar cu atât mai ameninţaţi – fiindcă suntem persoane, nu copaci. Suntem tentaţi să facem presupuneri [11] care depăşesc cunoaşterea sau înţelegerea. În punctul cel mai periculos, îndrăznim [„presume”] să ne atribuim o înţelegere absolută: o pătrundere a oricărui lucru asupra căruia darul intelectului nostru stăruie pe moment. Ceea ce uităm cu uşurinţă este că înţelegerea ne pune în acord [„accomodates”] [12] cu o incertitudine, cu o acceptare a limitelor atotştiinţei noastre. Prin limită suntem protejaţi – cu excepţia iluziei auto-induse şi auto-învingătoare – de tentaţia de a cuprinde în mod absolut orice lucru, inclusiv pe noi înşine. Fiindcă puterea de pătrundere este o proprietate rezervată naturii Dumnezeului Creator, tot aşa cum sunt atotputernicia şi atotştiinţa.
Despre pericolul asumării [„presuming”] unei pătrunderi absolute vorbeşte înţelepciunea populară, care este rareori ascultată, îndeosebi de aceia dintre noi care scuipă cerneală. Nu ceea ce nu ştim ne face ignoranţi. Ci faptul că ceea ce ştim nu-i adevărat.
Bunăoară, un laureat al Premiului Nobel în domeniul geneticii, Richard Dawkins, [13] ne spune ceea ce nu ştie. Noi, ca persoane, spune el, nu suntem decât nişte „roboţi stângaci” ale căror gene ne-au „creat cu trup şi minte”. În acest citat direct se află ascuns totuşi un plural al maiestăţii, regalul noi: Dawkins nu se presupune pe sine în această descriere. În schimb, el se plasează într-un punct transcendent, mai presus de gene, trup şi minte, în îndrăznirea [„presumption”] de a cuprinde prin formularea sa o pătrundere absolută a naturii omului. În felul acesta el devine o excelentă ilustrare a ceea ce eu numesc mintea provincială. Din păcate, provincialismul lui Dawkins reprezintă o maladie intelectuală izbitoare în rândurile intelighenţiei noastre: mintea modernistă arogându-şi [„presuming”] autonomie intelectuală dincolo de limită.
Vă recomand un motto pe care să-l puneţi deasupra biroului, pentru ca nu cumva să cedaţi tentaţiei acestui provincialism al laureatului nostru cu Nobel. Totuşi, dacă veţi urma acest motto, vă veţi risca propriul vostru Nobel, deşi un premiu mai nobil ar putea să se întrevadă la orizont. Scopul studiului filozofiei nu este acela de a dobândi ceea ce au gândit alţii, ci de a afla cum stă adevărul lucrurilor. Înţeleptul care rosteşte aceste cuvinte nu are de gând să vă scuze pe dumneavoastră ori pe mine de la cunoaşterea lucrurilor gândite de alţii. Ce-l interesează pe el este ca noi să nu confundăm acele scopuri mijlocite cu scopurile mai mari ale înţelegerii, în vederea acelui scop tot mai mare prin care putem fi consideraţi – de alţii – nişte înţelepţi.
Ce-l preocupă pe Toma d’Aquino – motto-ul nostru fiind al lui – este ca noi să ne amintim că adevărul este măsura cunoaşterii noastre, nu cunoaşterea noastră măsura adevărului. Aceasta nu este o inversiune nouă pentru noi. Protagoras, sofistul grec din secolul al V-lea î.Hr., a declarat omul măsura tuturor lucrurilor. Aceasta este o declaraţie la care Aristotel, în Metafizica, revine iarăşi şi iarăşi în strădania sa de a stabili printr-un argument incontestabil independenţa adevărului – în încercarea sa de a descoperi în mod raţional mişcătorul nemişcat, cauza creaţiei înseşi. Uitând care este măsura şi care este măsuratul, educaţia noastră devine o pregătire pentru acele spectacole de divertisment precum Rişti şi Câştigi, deşi mult mai probabil pentru Roata Norocului. Suntem responsabili moral să păstrăm această distincţie a adevărului, înţeles ca precedent în raport cu cunoaşterea, spre deosebire de prezumţia [„presumption”] geneticianului nostru premiat cu Nobel, care se consideră persoana autorizată se determine adevărul. În cele din urmă el distorsionează tocmai cunoaşterea autentică pe care o are ca genetician, pentru care a primit acel premiu, dar din care a pierdut înţelegerea că viaţa este la limită o taină care desfide pătrunderea noastră absolută. Fiindcă noi nu suntem Dumnezeu, chiar dacă uneori se-ntâmplă să o pretindem.
Sigur că d’Aquino înţelege un cadru mai larg atunci când întrebuinţează termenul filozofie, astăzi pierdut în mare măsură, precum în cazurile în care acordăm titlul de „doctor în filozofie” în badminton sau baschet. Sf. Toma este interesat de călătoria metafizică proprie fiecăruia dintre noi, potrivit darurilor noastre intelectuale, atâta vreme cât suntem călăuziţi în călătoria aceasta de o iubire de adevăr, unde adevărul este iubit drept măsura înaintării noastre ca persoană. Argumentul lui pleacă de la premisa naturii noastre date: persoana, susţine el, este un suflet întrupat care este înzestrat cu intelect. Urmează obligatoriu că ştiinţa şi arta sunt discipline ale intelectului (fiecare după darurile sale) atunci când sunt în mod adecvat proporţionate cu dorul fiecărei persoane după desăvârşire – indiferent de vocaţia pe care ne-o descoperim, care poate fi aceea de profesor sau de fermier sau de zidar sau de poet.
De-a lungul călătoriei voastre aici veţi descoperi rămăşiţe din acea înţelegere mai veche a naturii umane după cum este ea relevantă pentru sarcinile voastre intelectuale, aflând poate acel sediment împrăştiat prin catalogul colegiului în descrierile cursurilor. Ele supravieţuiesc, în ciuda reducerii intenţionate a filozofiei de la sensul ei mai larg, clasic, proiect datorat lui Charles W. Eliot. Ca preşedinte la Harvard din 1869 până în secolul nostru [sec. XX, nota trad.], el era interesat de specializările educaţionale înţelese drept scopul ultim al educaţiei formale. La Harvard, el a instituit ceea ce dumneavoastră cunoaşteţi acum drept sistem „opţional” croit pe măsura specializării „principale.” Programul său de restructurare s-a strecurat până la capăt, contaminând programele de educaţie tocmai până la grădiniţă, mă tem.
La retragerea sa, preşedintele Eliot a ţinut o predică pentru studenţii în teologie de la Harvard numită „Religia viitorului”. Doar câteva dintre punctele sale doctrinale sunt suficiente pentru a ne da seama de ce Eliot ar putea fi numit Socrate al Religiei provincialismului, prima doctrină fiind cea potrivit căreia specializarea intelectului este scopul pământesc ultim al omului. Acuma, această nouă religie, zice el, „nu va fi întemeiată pe autoritate, fie ea spirituală sau seculară”, întrucât „tendinţa spre libertate progresează, iar printre oamenii educaţi este irezistibilă.” Printre principiile acestei religii: nu va îngădui „nici o personificare a forţelor primitive ale naturii,” şi nici vreo „venerare, explicită sau implicită, a strămoşilor, învăţătorilor sau conducătorilor răposaţi.” De asemenea, „preocuparea de căpetenie nu va fi ... bunăstarea proprie sau siguranţa individului în lumea aceasta sau în cea viitoare ... ci slujirea altora, şi ... contribuţiile la binele comun.” Ea „nu va fi împăciuitoare, sacrificială sau ispăşitoare.” (Aceşti termeni sunt respingeri precise ale credinţei creştinismului ortodox în Întrupare, Răstignire şi Înviere.) După cum această religie a viitorului nici nu va „perpetua reprezentările antropomorfe evreieşti ale lui Dumnezeu.” Singurul Dumnezeu admisibil, aşadar, trebuie să fie zeul numit Statul social.
Ruda ceva mai îndepărtată a preşedintelui Eliot, Thomas Stearns Eliot, urma sesiunea de vară la Harvard la acea vreme, încercând să încheie un poem pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi ca „The Love Song of J. Alfred Prufrock” pe lângă alte câteva. Aceste poeme timpurii, dacă sunt citite cu atenţie, reflectă propria sa alienare ca intelectual „progresist” – drept acea persoană „educată” pe care preşedintele Eliot o vedea ca pe adevăratul ucenic al noii religiei. Se va întâmpla însă doar cu câţiva ani mai târziu ca poetul, în calitate de intelectual sceptic şi eliberat, să devină cinic faţă de existenţa însăşi, în special faţă de existenţa proprie. Va trece printr-o cădere nervoasă, pe care el însuşi va ajunge să o perceapă în cele din urmă mai degrabă ca pe o criză spirituală, produsă de provincialismul intelectual pe care l-a sorbit [14] la Harvard.
T. S. Eliot este acel rar intelectual din secolul nostru care a evadat din provincialism. Fie ca şi voi să vă dovediţi în stare de asta. Dar în acest moment al straniei voastre întemniţări afară, în lume, sunteţi influenţaţi de numeroşi intelectuali provinciali. De aceea îndemn la un scepticism sănătos – sănătos în sensul că nu trebuie să azvârliţi acele adevăruri despre genetică, de pildă, din cauza provincialismului geneticianului. Cu o asemenea protecţie, puteţi călători spre ţinta de a deveni filozofi, iubitori ai înţelepciunii în virtutea unei deschideri către adevărul lucrurilor. În felul acesta puteţi păstra verde o dorinţă tinerească de a înţelege, oricât de bătrâni aţi fi după măsurile lumii şi oricare ar fi specializarea „principală” de pe diplomele voastre – care, potrivit lumii moderniste mai vaste, vor fi interpretate ca nişte rapoarte de sănătate privitoare la mintea voastră condiţionată, confirmând în mod oficial inoculările exercitate formal asupra intelectului vostru. Cel puţin aceasta tinde să fie presupoziţia despre diplomele de absolvire, o presupoziţie cu care va trebui să vă împăcaţi după ce veţi părăsi acest mic Eden.
Într-adevăr, aceasta este o nimerită descriere a naturii educaţiei înseşi: o împăcare cu adevărul lucrurilor realizată în rezistenţa faţă de vacuitatea generală a lumii noastre intelectuale. La nivelul ei cel mai adânc, aceasta înseamnă împăcarea cu limitele voastre intelectuale distinctive, specifice, prin care sunteţi această persoană şi nu alta. Căci prin această împăcare [„accommodation”] vă puteţi împlini demnitatea ca persoană. O persoană născută pentru plinătate, nu pentru cântarul digital sugerat prin termenul individ. O acomodare [„accommodation”] cu limita prin concepte măsurate cu adevărul lucrurilor. A refuza această responsabilitate faţă de limită înseamnă a alege provincialismul. Acesta este un termen pe care vreau acum să-l abordez direct, apelând la un poet care-i cunoaşte atât pe învăţaţii pleşuvi cât şi pe fetele albastre. Poetul şi criticul Allen Tate vorbeşte cu folos în legătură cu asta atunci când afirmă:

Atunci când omul regional, în ignoranţa sa, adeseori o ignoranţă viguroasă şi creativă, faţă de lume, îşi extinde necesităţile sale imediate asupra lumii şi presupune că momentul actual este unic, el devine omul provincial. . . . Căci provincialismul este acea stare a minţii în care oamenii regionali îşi pierd originile din trecut şi continuitatea lui în prezent, şi încep fiecare zi ca şi cum nu ar fi existat nici un ieri. . . . Este o diferenţă între cele două lumi: lumea provincială a prezentului, care vede în bunăstarea materială şi justiţia legală întreaga soluţie la problema umană; şi lumea creştină-clasică, întemeiată pe conştiinţă regională, care susţinea că numai onoarea, adevărul, imaginaţia, demnitatea umană şi spiritul limitat de acumulare ar putea justifica o ordine socială indiferent de cât de bogată şi de eficientă ar putea fi aceasta.

În termenii lui Tate, descoperim că ne naştem provinciali, bebeluşul fiind angajat în momentul lui prezent pentru a putea supravieţui; totuşi, prin chiar acel angajament, el poate întâlni iubire dacă este norocos în circumstanţele mai largi în care este crescut. Printr-o descoperire a puterii voinţei proprii bebeluşul, şi ulterior copilul, poate fi tentat să se transforme în provincial, depărtându-se de creşterea regională oferită de familie şi comunitate. Orice părinte care a răbdat unul sau doi adolescenţi va pricepe pe loc distincţia. Adolescentul are mici şanse să o înţeleagă până când va fi nevoit să se ocupe de proprii săi copii.
Prin har şi o voinţă dreaptă, provincialul poate dobândi o relaţie ordonată cu limitele – poate deveni un provincial care-şi redobândeşte o sănătate regională. Altfel spus, deoarece suntem creaturi finite, înţelepciunea din noi cere preocuparea noastră pentru regiunea noastră de creaţie, deşi trebuie să recunoaştem la fel de bine că suntem în largul nostru în creaţie, într-o călătorie către o ţintă ultimă şi necreată. Ni se cere în permanenţă să răspundem în acest moment la această realitate apăsătoare din acest timp şi în acest loc. Asemenea constrângeri poartă întotdeauna în ele alte timpuri şi locuri cărora le ataşăm ambiguul termen abstract istorie. Descoperim prin urmare apartenenţa noastră la o comunitate alcătuită din cei vii şi cei morţi, împăcându-ne aşa cum putem cu darurile noastre limitate în timp ce călătorim în lumina tradiţiei. Responsabilitatea noastră de creaturi înzestrate cu intelect? A cerne tradiţia prin lumina adevărului lucrurilor.
Realitatea ne cere să ne desăvârşim natura noastră dată. Fiecare dintre noi este un suflet inteligent, dar întrupat; intelectele noastre înţeleg doar prin punerea laolaltă şi separarea lucrurilor particulare. În consecinţă, ne străduim să dobândim simplitatea naturii noastre, acea simplitate creată a naturii noastre personale, prin efortul intelectual dispersat. [15] Acesta este travaliul specific grijii pentru darul nostru, care este această persoană. Este un travaliu necesar de la Adam încoace.
Natura noastră este însă una simplu, nu una împărţită, chiar dacă ne putem lesne împărţi pe noi împotriva noastră înşine din motive pe care Cartea Facerii şi nu genele o explică cel mai bine. Intelectele noastre sunt discursive, lipsindu-le acel dar angelic, intuitiv, al cunoaşterii pe care un înger pus de Milton i-l explică lui Adam în Paradisul pierdut. Ca simple persoane create, existând prin har şi existând prin limită, dispunem –  ca singura noastră libertate faţă de limită – de o capacitate a voinţei de a respinge orice limită – de a respinge întreaga creaţie. Acesta devine principiul prin care îmbrăţişăm nimicul, pe care-l socotim preferabil unui acord cu propriul statut de fiinţe date.
Veţi găsi în literatura dumneavoastră o direcţie în care această respingere s-ar putea îndrepta – în Hamlet un celebru monolog ce începe prin „a fi sau a nu fi,” de pildă. Dar lumea noastră post-Hamlet a mers în cea mai mare parte în altă direcţie, alegând o uzurpare a oricărei limite prin presupunerea [„presuming”] că intelectele noastre finite sunt autonome şi deci în stare să-şi realizeze propria transcendenţă. Ele sunt absolute în ele însele, dovedindu-se mai presus de nişte simpli roboţi determinaţi de gene, cum insinuează geneticianul nostru în cuvinte în mare măsură golite de adevăr. Noi, celelalte suflete inferioare, respirăm între timp fumul provenit de la arderea la care supune realitatea după bunul său plac. Din cauza ameţelii putem deveni înclinaţi să voim o transcendenţă proprie, câştigând o iluzie de intelect asemănător unui avion cu reacţie propulsat de voinţă dincolo de limitele creaţiei. În felul acesta devenim posedaţi de acea distructivă erezie intelectuală numită angelism.
Această înfumurare [„presumption”] eretică este o religie în sine, este religia dominantă a lumii occidentale în momentul de faţă. [16] Ea se hrăneşte dintr-o denaturare a dorinţei noastre de a ne desăvârşi darurile în interiorul limitelor noastre. Angelismul cere în schimb o desăvârşire superioară tuturor celorlalte desăvârşiri din sânul creaţiei, susţinând un relativism prin care noi am fi Dumnezeu; angelismul pretinde că intelectul este singurul agent al desăvârşirii noastre. Precum vechiul Adam, deci, suntem neodihniţi în limitarea noastră. Nietzsche ne-a convins că libertatea faţă de limita creată este menirea noastră firească. Nietzsche ne ispiteşte să ne credem capabili să păşim dincolo de starea de simpli oameni la cea de supraoameni, pe calea pe care poţi deveni zeu, prin voinţa noastră de putere. Dacă, pe de altă parte, înţelegem virtuţile unei situări regionale, am putea mai degrabă să fim smulşi dintr-un asemenea angelism deliberat printr-o dorinţă aflată în acord cu realitatea, într-o deschidere faţă de o renunţare mai presus de prezumţia [„presumption”] arogantă potrivit căreia sinele este singurul dumnezeu. Putem ajunge prin această redobândire de sine la o împăcare [„accommodation”] cu acel duh imposibil de exorcizat al incertitudinii intelectuale.
Educaţia este un început al acestei hotărâri, o recunoaştere treptată a renunţării la seducţia acelui provincialism descris de Tate; o reorientare a dorinţei noastre de împlinire ca persoane în cadrul unui regionalism care îngăduie deschiderea faţă de creaţie. Este o deschidere pe care Toma d’Aquino – sau mai târziu T. S. Eliot – o numeau iubire. Aceasta este o raportare la adevărul lucrurilor pe care o numim înţelegere, îngăduindu-ne un nivel de desăvârşire în darurile noastre specifice, limitate. Ea este îngăduită prin har, în măsura în care înlăturăm piedicile din cale harului. Putem chiar până la urmă să ajungem să practicăm virtutea prudenţei, [17] învăţată în relaţie cu o smerenie care mai întâi ne deschide spre creaţie şi de acolo spre Creatorul ei. Aici se află perspectiva împlinirii darurilor noastre limitate ca persoană. Şi anume, devenim o persoană iubitoare. Nu mai ajungem să confundăm prezumţia [„presumption”] noastră de adevăr cu adevărul însuşi, fiindcă ştim că adevărul este întotdeauna independent de presupunerea [„presumption”] noastră. Devenim, altfel spus, o persoană care devine. Cu o expresie mai veche, suntem homo viator: o persoană aflată într-un pelerinaj către o desăvârşire a limitei deosebite puse darurilor noastre prin această persoană – Saul sau Paul, Maria, Marta sau Elisabeta.

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)


Note:

[1] Vezi ironia prilejuită de observaţiile cercului de cititori invitaţi să-şi exprime părerea în legătură cu Brave New World a lui Huxley; ei s-au exprimat într-un mod propriu mai degrabă indivizilor din roman, concepuţi în laboratoare şi educaţi de stat. Vezi Roberto Rivera, „Darwin’s Brave New World”, Touchstone Magazine, sept-oct. 1999, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=12-05-013-v. 


[3] „A spune că universul manifestă un scop, cum a făcut-o Hoyle, nu este cu nimic mai deplasat decât a spune că universul este lipsit de sens, cum a făcut-o Steven Weinberg. Ambele formulări sunt metafizice şi exterioare ştiinţei. ... Acest fapt îmi sugerează că ştiinţa, prin permiterea acestei noţiuni metafizice, se vede pe sine ca religie şi probabil ca o religie atee.” M. Shallis, 1984. “In the Eye of a Storm”, New Scientist, January 19, pp. 42-43. Citat de Jerry Bergman, “The Effect of Darwinism on Morality and Christianity”, http://www.icr.org/article/449/

[4] O întrebare simetrică la care elita din România a răspuns înainte de a fi întrebată, este de ce starea morală şi intelectuală a românilor de după 1990 a depăşit, prin degradare, nivelul pe care-l avea înainte, în condiţiile în care, după Revoluţie, oamenii de cultură puteau vorbi liber. Răspunsul elitei implica natura bestială a românilor, care erau pur şi simplu altfel – altfel decât elita, şi altfel decât restul societăţilor europene. În mod structural, românii sunt pur şi simplu incapabili de reformă, de progres – de evoluţie. Sunt în afara speciei, un accident în procesul armonios al vieţii.
Este remarcabil că cei care au făcut din prezumţie metodă de lucru admit orice prezumţie – cu excepţia celei de nevinovăţie.

[5] Percy se referă la numărul însemnat de cancelari şi membri ai cabinetelor din timpul Republicii de la Weimar, care au fost doctori în drept sau economie; aici ar trebui inclusă totodată şi elita intelectuală de stânga şi de dreapta, care vedea viitorul Germaniei doar în lepădarea de trecutul ei. Chiar dacă majoritatea a refuzat să-i slujească lui Hitler, „în perioada maximei lor influenţe, [intelectualii neo-conservatori] au fost în serviciul lui, iar el a fost beneficiarul atacurilor lor asupra valorilor trecutului şi a repudierii moralităţii şi raţionalităţii drept criterii ale comportamentului privat şi public, a idealizării violenţei şi a contribuţiei pe care au adus-o la politica iresponsabilă a tineretului german.” Gordon A. Craig, Germany, 1866-1945, OUP, 1978, p. 494-495

[6] Roberto Rivera, ibidem.

[7] Joc de cuvinte prilejuit de omonimia dintre “fall” (“toamnă”) şi “fall” (“cădere”). Scris cu majusculă, “The Fall” înseamnă Căderea lui Adam şi Eva în păcat.

[8] “The Scholars”, http://poetryx.com/poetry/poems/1682/



[11] „To presume”, „presumption”, termeni care se referă la un gen de presupunere nefondată. În teologia catolică, „presumption” reprezintă „nădejdea deformată, virtutea opusă nădejdii. În general, viciul cutezanţei („presumtion”) se întemeiază pe greşita interpretare a relaţiei dintre milostivirea divină şi libertatea omenească, şi este descrisă fie ca aşteptarea obişnuită ca viaţa veşnică să fie câştigată fără ajutorul lui Dumnezeu, fie ca mântuirea să fie acordată indiferent de răspunsurile personale ale omului la darurile harului lui Dumnezeu.” (The Harper Collins Encyclopedia of Catholicism, 1995). Mai pe larg aici http://www.newadvent.org/cathen/12403a.htm. Este „nesocotirea bunătăţii lui Dumnezeu, gândul că Dumnezeu nu ne va pedepsi” (http://www.profamilia.ro/catehism.asp?mic=5). În teologia ortodoxă, acest păcat este definit drept „încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu”, într-o bunătate şi o iertare oferite din capul locului şi care ne rămân oferite indiferent de felul vieţuirii noastre. Atât în catolicism, cât şi în ortodoxie, „încrederea nesocotită” este considerată unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt, şi anume, păcatul împotriva nădejdii.

[12] Montgomery foloseşte termenul „acomodare” (“accommodation”) atât în sensul de împăcare cu limita/acceptare a ei, cât şi ca adaptare la limită, aşa cum în procesul de însănătoşire a ochiului bolnav, acesta învaţă să se adapteze, să se obişnuiască treptat cu lumina.

[13] Autor publicat cu generozitate în România de editura Humanitas (http://www.humanitas.ro/richard-dawkins). În recomandarea uneia dintre lucrările lui Dawkins de pe site-ul editurii citim: „După 150 de ani, teoria evoluţiei prin selecţie naturală continuă să lase iluzia că e uşor de înţeles – şi în genere e greşit înţeleasă, ba chiar e încă respinsă de un număr surprinzător de mare de oameni, în ciuda dovezilor zdrobitoare în favoarea ei care s-au adunat de la Darwin încoace.” (subl. mea, G. F.) http://www.humanitas.ro/humanitas/ceasornicarul-orb

[14] Este o legătură între „sorbirea” provincialismului intelectual (“[...] intellectual provincialism he drank in at Harvard”) şi „scuipatul cernelii” (“all cough in ink”) din poemul lui Yeats citat la început. Spre deosebire de artiştii care scuipă sânge (tuberculoza fiind numită în sec. XIX şi „boala artiştilor”), maeştrii provincialismului intelectual scuipă cerneală. Viaţa nu a trecut niciodată prin ei. Tocmai de aceea se simt îndreptăţiţi să decidă asupra naturii şi originii ei, să presupună („presume,” verbul pe care Montgomery îl vede la temelia atitudinii provincialismului intelectual, înseamnă a presupune în mod abuziv, neîntemeiat, vezi supra, nota 11), că nu există nici un mister, nici o explicaţie neştiinţifică a lumii şi vieţii. Nu există sânge, doar cerneală. O carte precum Clinamen de Stephen Greenblatt (pe acest blog pot fi citite câteva recenzii adunate sub acest titlu) pierde în obiectivitate şi onestitate de la o pagină la alta, pe măsură ce câştigă în aroganţă şi nesimţire. Ironia e că tocmai cei care-i expun pe tinerii români la astfel de mostre de obrăznicie sunt cei dintâi care deplâng ignoranţa înfumurată a studenţilor.

[15] Nu tindem spre unitate şi simplitate în ciuda împrăştierii minţii şi nici datorită ei, ci chiar în condiţiile acestei împrăştieri.

[16] Eroarea intelectuală a prezumării dincolo de limitele cunoaşterii omeneşti este legată de păcatul teologic al prezumării de Flannery O’Connor în Jurnalul ei de rugăciune (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/09/normal-0-microsoftinternetexplorer4.html), unde notează atât presiunea la care era supusă în mediul universitar sceptic şi relativist din Iowa, cât şi efortul ei îndârjit de a-i rezista: “I do not wish to presume. I want to love” (p. 4). 

[17] Potrivit Catehismului catolic, prudenţa este una dintre cele patru virtuţi cardinale, alături de cumpătare, dreptate şi tărie (http://www.catehism.ro/CBC_060.htm).