În istorie au existat popoare care au dispărut chiar şi
fără să se confrunte cu condiţiile potrivnice prin care a trecut poporul evreu.
Supravieţuirea evreilor este un miracol, dar nu unul inexplicabil. Dincolo de credinţa în propria lor misiune şi alegere, evreii şi-au amintit, îşi
amintesc. Având în vedere că educaţia actuală celebrează uitarea, devalorizând
memoria, ne putem aştepta ca evreii să ajungă ultimul popor rămas în picioare.
Se poate admite că pretenţiile ruseşti asupra
Crimeii sunt mai îndreptăţite decât cele ucrainene; dar poate că cele turceşti
sunt şi mai îndreptăţite (turcii se gândeau probabil la Crimeea când s-au
oferit să ne ajute militar cu ocazia ultimatului din iunie 1940 prin care
sovieticii ne cereau Basarabia şi nordul Bucovinei). Şi merită să ne amintim
aici că ultimii apărători creştini ai sudului Crimeii în faţa invaziei otomane
au fost moldovenii lui Ştefan cel Mare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Principatul_de_Theodoro).
Sigur că deşi „argumentul Kosovo” invocat de Putin
(http://rt.com/news/putin-address-parliament-crimea-562/)
este fals (http://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2014/03/24/crimea-kosovo-and-false-moral-equivalency/),
revendicarea bruscă şi brutală a acestui teritoriu a fost precipitată de
accelerarea procesului de aderare la NATO a Ucrainei.
În cursul recentului conflict ruso-ucrainean l-am
auzit pe preşedintele Băsescu vorbind cu dezinvoltură despre sudul Ucrainei,
sugerând că este şi în interesul României ca sudul Ucrainei să fie ucrainean,
nu rusesc. Eu credeam că e în interesul României ca sudul Ucrainei, şi anume teritoriul constituit din
jumătate din Bucovina precum şi nordul (Hotinul) şi sudul (Bugeacul) Basarabiei, să fie românesc. Pentru cititorii care au absovit mai recent liceul sau facultatea, precizez că aceste teritorii au fost răpite României în vara lui 1940, iar România a renunţat liber
la ele prin Tratatul din iunie 1997 (www.mae.ro/sites/default/files/file/mae.../tratat_rom_ucraina_ro.pd),
intrat în vigoare la 22 octombrie 1997.
Guvernul român de atunci s-a grăbit să finalizeze
acest tratat în vederea aderării la NATO:
„România a revendicat, începând cu anul 1996,
aplicarea prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 1947, dar, în 1997,
NATO a sfătuit guvernul român să rezolve orice diferend teritorial cu
Ucraina pentru a se putea integra în organizaţie” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-ucrainene)
Poate că politicienii români implicaţi au considerat
că teritoriile româneşti ocupate de Ucraina sunt pierdute pentru totdeauna, sau
poate că s-au gândit că vor rediscuta problema după finalizarea integrării în
NATO. Apropierea noastră geografică faţă de ruşi face ca apartenenţa la NATO să
fie privită mai favorabil decât ar fi fost în mod normal; într-adevăr, e de
presupus că, fără ea, şantajul rusesc nu s-ar fi limitat doar la cel economic practicat
oricum de orice ţară sau organizaţie puternică.
E normal ca NATO să ceară ţărilor invitate la aderare să-şi rezolve în prealabil disputele frontaliere. Fără îndoială, după
cum am spus deja, perspectiva aderării Ucrainei la NATO i-a făcut pe ruşi să se
precipite şi să-şi rezerve public Crimeea. Din punctul de vedere al unei
judecăţi a istoriei, se poate spune că ucrainenii le plătesc ruşilor cu
regiunea estică pentru cea sudică, românească cu care s-au trezit în 1940 şi
din nou din 1991 încoace, la fiecare cinci ani.
În orice caz, pretenţiile ruseşti asupra Crimeii
sunt mult mai îndreptăţite decât cele emise de ucraineni nu doar asupra Crimeii, ci şi asupra teritoriilor româneşti
ocupate. Chiar şi Gorbaciov, laureatul Nobel pentru pace, a văzut în
recuperarea Crimeii „corectarea unei erori istorice” (http://www.napocanews.ro/2014/03/gorbaciov-referendumul-din-crimeea-a-corectat-o-eroare-istorica.html).
Dacă din perspectivă seculară un teritoriu aflat
nelalocul lui poate reprezenta o eroare istorică, din perspectivă teologică o asemenea
eroare se numeşte păcat. Păcatele se plătesc ori se ispăşesc. Altfel, se
transmit la urmaşi.
Lucrul însuşit pe nedrept de regulă se pierde,
împreună cu altele, până la pierderea propriei vieţi. Tot astfel, uitarea
lucrului încredinţat aduce uitarea altora, până la uitarea de sine. Primul pas
în corectarea unei erori, de orice fel, este să o recunoşti şi să o numeşti. În
ordinea spirituală, acest exerciţiu se numeşte mărturisire, spovedanie.
Restaurarea începe prin îngenunchere.
(fotografie preluată de la http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/06/28/28-iunie-1940-cedarea-basarabiei/)
