“— Îţi aminteşti de ce te-ai făcut preot?
— Am avut o vocaţie.
— Asta o zicem cu toţii, nu? Vocaţia iubirii de Dumnezeu, ajutorării
sărmanilor, mângâierii bolnavilor şi muribunzilor. Aşa e?
— Da.” [1]
Atunci când Desmond, tânărul şi ambiţiosul
secretar al arhiepiscopiei catolice de Los Angeles din filmul True Confessions, [2] mărturiseşte la spovedanie că a avut o vocaţie, el nu vorbeşte
doar pentru sine, ci şi pentru catolicismul american (irlandez, în special) de
la mijlocul secolului XX, precum şi pentru catolicism şi pentru creştinism în
genere. Este o spovedanie adevărată care cuprinde spovedania Bisericii. De unde
şi reproşul repetat al lui Amsterdam, coruptul antreprenor care contribuise la
prosperitatea diocezei: „Pe tine cine te iartă?” Cine mai are nevoie de iertare
într-o Biserică coruptă? Cum mai poate acorda iertarea o Biserică coruptă? Pe
ea, cine o mai iartă?
Acest îndemn la amintire, cheia întregului film
potrivit minuţiosului comentariu oferit de Timothy J. Meagher în lucrarea Catholics in the Movies, [3] vine de la părintele Seamus, cel
care a sfârşit prin a fi alungat pentru că nu înceta să le amintească superiorilor
adevăratele priorităţi ale Bisericii. Părintele Seamus fusese o permanentă
piatră de poticnire pentru planurile de extindere şi dezvoltare economică a
Bisericii; după cum i-o reproşează Cardinalul Danaher [4]: „Seamus, te cunosc de cincizeci de ani – şi ai fost mereu o
pacoste.” Ierarhia catolică dorea să scape de Jack Amsterdam pentru că acesta
risca să devină insolvabil financiar, [5]
la fel cum dorea să scape de părintele Seamus Fargo pentru că acesta îi arăta
Bisericii că devenise insolvabilă spiritual.
Amsterdam era omul pentru care lucrase atât
Desmond, cât şi fratele său poliţist Tom. Amândoi au fost „curieri”, „băieţii
cu livrarea”, „bagmen”, unul pentru
poliţie, celălalt pentru Biserică. Poliţistul colectase în trecut mita încasată
de secţia de poliţie pentru a permite funcţionarea reţelei de prostituate
„administrate” de Amsterdam, în timp ce preotul încheia cu Amsterdam contracte
de construcţie în beneficiul diocezei. Arhiepiscopia obţinea construcţii la un
preţ mai mic, iar Amsterdam, acuzat în presă de unele ilegalităţi, primea în
schimb reputaţie, solvenţă („solvency”), de care avea nevoie pentru a putea
profita în continuare de credite din partea băncilor şi de contracte din partea
primăriei.
Dar chiar dacă ambii fraţi îl percep pe Amsterdam
ca pe cel care-i împiedică să fie ei înşişi, uciderea unei tinere femei şi nu
căderea lui Amsterdam este evenimentul care grăbeşte revenirea lor. Chiar dacă
Biserica scăpa de Amsterdam, Des ar fi găsit prompt un alt „Amsterdam” şi ar fi
continuat să se spovedească la părintele Seamus, spre nedumerirea acestuia.
Vocea părintelui Seamus nu este nici singura voce
care-i cheamă pe Des şi pe Cardinal la pocăinţă, aşa cum consideră Meagher, [6] şi nici cea mai elocventă.
Irlandezii, comunitate de periferie şi bănuitoare faţă de orice lucru
instituţional, [7] aud mai degrabă
această voce, cu atât mai elocventă cu cât este mai tăcută, întrucât cheamă şi
strigă din mormânt. Este vocea tinerei prostituate în vârstă de 22 de ani,
găsită tăiată în două pe un teren viran. Strigă mai întâi trupul ei, pe care este
tatuat un trandafir anticipat de roza catedralei de la debutul filmului.
Strigă poemul din carnet, un îndemn la amintire şi
ocrotire:
„Aminteşte-ţi de mine şi ţine-n minte
Un prieten credincios cu greu vei afla
Dar când eşti bun şi sincer
Pe cei buni, cu cei noi nu-i vei schimba.” [8]
Victima, Lois Fazenda, numită de presă „Curva
fecioară” („The Virgin tramp”), [9]
este de fapt imaginea Bisericii batjocorite, pângărită tocmai de cei care ar fi
trebuit să aibă grijă de ea (cei care au văzut filmul ştiu că anumite detalii
anatomice descoperite de poliţişti amplifică natura religioasă a acestei
pângăriri). În maşina care a luat-o când a făcut autostopul se afla şi preotul
Desmond. Spre deosebire însă de Carol Jones, eroina din Going My Way, filmul ei preferat, Lois Fazenda nu-şi împlineşte
visul de a deveni actriţă, decât în măsura în care ajunge să joace într-un film
porno. Născută în 10 februarie, ziua de pomenire a sfintei Scolastica, sora
sfântului Benedict, întemeietoarea unei mănăstiri de călugăriţe, Lois Fazenda ajunge
prostituată, „bomboana de Crăciun” pasată între membrii de vază ai comunităţii
catolice, o aluzie la peregrinarea Mariei de-a lungul uşilor închise din
Betleem. Acea Marie pe care Des o regăseşte în deşert, în bisericuţa Sf. Maria,
acolo unde se retrăsese înaintea sa, forţat de Biserică, părintele Seamus.
Preotul nu-şi mai aminteşte de ea decât cu greu,
la insistenţele avocatului lui Amsterdam, dar chiar şi atunci îşi aminteşte mai
degrabă neştiinţa fetei, faptul că ea nu avea habar de întemeietoarea propriei
ei religii, Scientismul Creştin (Christian Science). Dar aici se află încă cel
puţin două ironii: mai întâi, faptul că lui Des i se pare amuzantă ignoranţa
fetei, deşi el însuşi uitase, dacă nu numele întemeietorului creştinismului,
atunci sigur sensul chemării Lui la mântuire. Apoi, dacă adepţii Scientismului
Creştin absolutizau realitatea spirituală, negând-o pe cea materială, Des
căzuse el însuşi în extrema opusă a negării realităţii spirituale şi absolutizării
realităţii materiale, o separaţie reprezentată simbolic prin trupul spintecat
al fetei.
Moartea tinerei aduce cu sine prăbuşirea abruptă a
lui Amsterdam şi retragerea lui Des, un semn că Biserica nu poate fi pângărită
la nesfârşit. Des i-a schimbat pe cei buni cu cei noi până când nu a mai rămas
cu nimic: fără frate, fără prieteni, fără duhovnic, fără Biserică, fără el
însuşi. Începuse de altfel să simtă că mântuirea sufletelor nu se face prin
exercitarea puterii, şi că pentru mântuire orice loc e la fel de bun ca oricare
altul. Într-o conversaţie cu părintele Seamus, Des îi cere o confirmare
(refuzată de Seamus): „Dacă treaba noastră este salvarea sufletelor, atunci
avem nevoie de un loc unde să le salvăm. Iar cineva trebuie să se ocupe de
asta. [...] Mai există vreo altă posibilitate?” [10] Pentru ca în final, conducând-şi fratele spre cimitirul din
deşert, Des să recunoască, arătând spre locul de veci pe care-l oprise pentru
sine: „Cred că orice loc este la fel de bun ca oricare altul.”
Cine iartă o Biserică coruptă, cum mai e posibilă
iertarea într-o Biserică coruptă? Printr-o mărturisire şi o chemare adevărată.
Povestea tinerei Lois Fazenda îl face pe Tom să meargă până la capăt, ducând la
prăbuşirea mogulului Amsterdam şi la retragerea lui Des – la salvarea lui Des:
„M-ai făcut să-mi amintesc lucruri pe care le-am uitat”, îi spune lui Tom; „am
crezut că eram altcineva decât sunt”.
Atunci când ierarhia catolică a diocezei Los
Angeles îi oferă lui Amsterdam distincţia „Laicul catolic al anului”, Des
explică: este omul care ne-a ajutat, care a spus „da” atunci când a trebuit să
construim biserici, şcoli, mănăstiri şi spitale.
Într-un mod destul de asemănător a explicat şi
Patriarhul Daniel acordarea Ordinului „Sfinţii Martiri Brâncoveni” lui Liviu
Dragnea [11]: este „un om de cuvânt,
nu promite mult, dar când promite se ţine de cuvânt.”
Între Dragnea şi Amsterdam sunt două diferenţe
minore: Dragnea este ortodox, iar ajutorul oferit BOR reprezintă ban public. Sigur,
pentru indivizii obişnuiţi să se poarte cu banul public ca şi cum ar fi un bun
propriu, distincţia nu poate fi decât una extrem de fragilă. Patriarhul Daniel
manifestă de altfel acelaşi comportament atunci când se poartă cu tezaurul
credinţei de parcă ar fi nişte bunuri din propria declaraţie de avere.
Nimeni nu are mai multă nevoie de solvabilitate ca politicienii corupţi, şi
cu atât mai mult cei din România; nu doar pentru că la noi politica este mai
murdară, ci mai ales pentru că la noi politica este o afacere. Este afacerea
care face posibile afacerile. Gestul Patriarhului Daniel ne pregăteşte pentru o
mai strânsă legătură între BOR şi un partid care, în trecut, a făcut tot ce a
putut pentru desfiinţarea Bisericii. În mod diferit, acţiunea distructivă a
comunismului continuă prin subordonarea BOR. Spre deosebire însă de lumea
catolică, unde un personaj compromis trebuie să se retragă, ajungând asemenea
monseniorului Des într-o bisericuţă din deşert, în BOR personajele compromise
avansează ierarhic, ca într-o ierarhie demonică. Singurul lucru care se retrage
din BOR este Biserica: ieri, demolată (fizic) de comunişti, astăzi ruinată
(spiritual) de ierarhie.
De ce ar face PF Daniel un gest atât de riscant,
expunându-se în compania unui personaj de genul lui Dragnea? Poate din
disperare, temându-se de o probabilă victorie a lui Iohannis; poate din
lăcomie, mizând pe o victorie la fel de probabilă a lui Ponta.
Nu ştim câte divizii a folosit papa pentru a
şubrezi comunismul, dar se poate vedea că patriarhul dispune de un număr
suficient de legiuni pentru a face praf BOR.
S-ar putea ca versatilitatea Patriarhului Daniel
să-i permită să-i reziste lui Iohannis; în orice caz, mai mult decât i-a rezistat Teoctist lui Băsescu. Întrebarea e dacă BOR e destul de
puternică pentru a-i rezista lui Daniel. Nu pentru că Patriarhul vrea să ne
facă să credem că Dragnea e altceva decât este, ci pentru că vrea să ne facă să credem că sfinţii sunt altceva – de pildă, nişte bomboane de Crăciun.
NOTE:
[1] ”Do you remember why you became a
priest?” “I had a vocation.” “That's what we all say, isn't it? A vocation to
love God, help the poor, solace the sick and dying. Is that it?” “Yes.”
[3] Timothy J. Meagher, „Cops,
Priests, and the Decline of Irish America”, în Colleen McDannell (ed.), Catholics in the Movies, OUP, 2008, p. 227-249. Modul în care Meagher prezintă contextul social mai
larg al poveştii din film contribuie decisiv la o mai bună înţelegere a
filmului. E surprinzător că alţi autori catolici pătrunzători, precum Roger
Ebert sau William F. Buckley Jr., au primit filmul True Confessions în mod negativ.
[4] Care-l reprezintă, potrivit lui
Megher, pe Arhiepiscopul de Los Angeles James
Francis McIntyre din perioada descrisă în film, preocupat de finanţe şi
construcţii: “În cei peste douăzeci de ani în care a condus arhidioceza de Los Angeles,
McIntyre a construit peste 190 de biserici şi 180 de şcoli în timp ce a păstrat
cu fermitate controlul expansiunii arhidiocezei prin supravegherea centralizată
exercitată de cancelaria sa.” Timothy J. Meagher, „Cops, Priests, and the Decline of Irish America”, p.
236.
[5] „În cele din urmă, cei doi clerici se descotorosesc de Amsterdam nu
datorită trecutului său sinistru, ci pentru că acesta săvârşeşte un păcat mai
grav – devine insolvabil.” Meagher, p. 237.
[6] Ibid. p. 239.
[7] Vezi la Meagher, balansul irlandezilor
americanizaţi între “outs” şi “ins”, între irlandezii harpei şi cei ai jocului
de golf, între cei ai cartierului şi cei din suburbii.
[8] “Remember me and keep in mind/ A
faithful friend is hard to find/ But when you are good and true/ Trade not the
good ones for the new.”
[9] Dan Campion, avocatul lui
Amsterdam şi unul dintre partenerii de golf ai lui Des îl întreabă, îngrijorat
de atenţia pe care presa, în urma investigaţiilor lui Tom, o acordă victimei:
“N-ar trebui oare să scrie mai degrabă despre Fecioara Maria?”
[10] “If our business is saving
souls, then we need a place to save them. And somebody's got to take care of
that. [...] I know, but what other choice is there?”
[11] http://www.gandul.info/puterea-gandului/o-bombonica-de-la-bor-pentru-martirul-dragnea-13380625,
