Kurt Vonnegut, Jr.: 11 noiembrie 1922 — 11 aprilie 2007
Deşi
nu era el însuşi un maestru al elocinţei, Vonnegut regreta dispariţia ei. [1] Cred însă
că ce regreta nu era neapărat dispariţia frazării bogate, a ornamentului retoric
pe care suntem obişnuiţi să-l asociem elocinţei, ci compromiterea legăturii
dintre adevăr şi expresie, dispariţia capacităţii de a indica un adevăr care nu
poate fi tranşat abrupt. Cred că Vonnegut folosea fraze simple nu pentru că ar fi fost incapabil să producă unele lungi, complexe, ci tocmai pentru a
deveni accesibil liceenilor, [2] accesibil,
mai precis, acelei perioade din viaţă când lucrurile pot fi hotărâtoare într-o
măsură mai mare decât mai târziu.
Nu m-am gândit la
dispariţia elocinţei, deşi mă gândesc serios la Vonnegut de ceva vreme, până să
mă simt atins, lovit de felul de a vorbi al celor din jurul meu: emiterea
oricărui sunet sau grup de sunete îmi sugerează ţăcănitul unei tastaturi.
Oamenii vorbesc, rostesc, de parcă ar lovi tastele unei tastaturi. Suntem atât
de obişnuiţi cu vorbirea umană, încât ne este greu să vedem în această emitere
de sunete articulate ceva mai mult decât tastarea unui mesaj de tip „sms” ori „messenger”. Poate că lingviştii vor numi aceasta articularea a treia, nu ştiu. Ştiu doar că odată cu dispariţia elocinţei nu s-a pierdut
numai un dar retoric, ci capacitatea omului de a vorbi pur şi simplu, de a numi
lucrurile şi de a rosti adevărul.
NOTE:
[1] “I just don’t think people get off on language
anymore. Language used to be an elevated art. It used to be for people what
music can be. But people don’t learn to do that anymore, so eloquence is merely
a matter of waste now. Who needs a good vocabulary and proper English?
Eloquence — it’s dead and who needs it? We use shorthand nowadays. Fuck you —
you know what I’m saying?” http://www.mcsweeneys.net/articles/the-best-jokes-are-dangerous-an-interview-with-kurt-vonnegut-part-one
[2] “[It] makes me readable in high school. Not too many
big sentences.” Ibid.
