„Văd că la dumneavoastră gândul vindecării a ajuns
o idee fixă,” îl dojeneşte amical medicul de la etajul al patrulea pe Giuseppe
Corte, eroul povestirii lui Dino Buzzati, „Şapte etaje”. [1] Intrat într-un sanatoriu modern pentru a-şi trata o afecţiune
uşoară, Corte se trezeşte mutat sub diferite pretexte de la etajul şapte la
etajele inferioare, destinate grav bolnavilor. În cele din urmă, Giuseppe Corte
împărtăşeşte şi el soarta celorlalţi pacienţi, ajungând la rândul său la primul
etaj:
„Dar cum se face că încăperea devenea deodată atât
de întunecoasă? Ziua era încă în toi. Cu un suprem efort, Giuseppe Corte,
paralizat parcă de o ciudată toropeală, se uită la ceasul de pe noptieră. Era
trei şi jumătate. Întoarse capul în partea cealaltă şi văzu cum rulourile de la
fereastră, ascultând de o misterioasă comandă, coborau încet, stăvilind
pătrunderea luminii.”
Faptul că, din 1990 încoace, anul acesta alegem
pentru a şaptea oară preşedintele ţării, face ca analogia cu povestirea să fie
încă şi mai sugestivă. Precum în povestirea lui Buzzati, pe măsură ce coborâm
în adâncurile sanatoriului modern ne bucurăm de medici tot mai competenţi. La urma urmei, doar o somitate ca profesorul Dati, cu doctorat legitim, ştie cum trebuie coborâte storurile: ca şi cum întunericul ar cuprinde blând lumina.
Notă:
[1] Dino Buzzati, Deşertul
tătarilor, Minerva, 1972, pp. 238-255.
