Lipsa evidentă de politețe a întrebării din titlu
îi scutește pe discipoli și admiratori de obligația formulării unui răspuns.
Realitatea pare evidentă în acest caz, constrînsă ea însăși parcă de anvergura
copleșitoare a personajului. În schimb, atunci cînd revista Dilema veche întreabă „Care familie?” (http://dilemaveche.ro/tag/pentru-care-familie),
punînd astfel în discuție evenimentele dedicate luna aceasta de Biserică și
organizațiile creștine sprijinirii familiei, întrebarea nu este socotită scandaloasă,
ci firească. Te-ai putea simți chiar vinovat pentru că nu te-ai gîndit la ea. Chiar
așa, care familie? Ce-i aia familie, în definitiv? Îngerul păzitor face parte
din familie? În ce măsură aparții unei familii disfuncționale, care nu te
recunoaște, și în ce măsură aparții familiei spirituale pe care ai descoperit-o
între timp, care te întîmpină și te invită să-ți ocupi locul la masa ei? De ce
nu ar fi NEC, sau Dilema, o familie?
Dar de ce să te oprești cu întrebările aici? Nu
doar „care familie?”, ci și care Românie? Care Europă? Care om? Care adevăr? Care
realitate?
Care laicat? cum întreba retoric dl Baconschi cu un timp în urmă,
primind un răspuns pe care și-a permis să-l ignore, de vreme ce era un răspuns
întemeiat în realitate (https://groups.google.com/forum/#!topic/ortodoxia/tVt9ghGpTSg)
Sînt întrebările tipice adresate de oamenii
formați de spiritul Dilemei. Am mai
spus, și probabil că o voi mai spune, că am fost martor, în cadrul unui curs universitar
de Noul Testament susținut de un apreciat teolog și duhovnic ortodox, la regretul
cu care acesta ne informa despre refuzul dlui Pleșu de a deveni preot ortodox.
Este adevărat, duhovnicii mari sînt rari, iar refuzul dlui Pleșu este cu atît
mai regretabil. Ceea ce nu-i trecea prin minte sărmanului nostru teolog era că
dl Pleșu era deja preot, în felul său, desigur, dar nu mai puțin lipsit de har
din această pricină. Dovadă numeroșii oameni pe care i-a născut din nou și care
astăzi atacă direct temelia realității: definiția omului, a familiei, patriei,
creștinismului.
Cu două zile în urmă, în cadrul emisiunii „Timpul
Prezent” (mai precis, „Dilema veche la Timpul prezent”) de la Radio România
Cultural, s-a vorbit despre „identitate națională” (http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-dilema-veche-la-timpul-prezent-cultura-si-identitate-nationala/).
Cu această ocazie ascultătorul poate afla că „ideile esențializante pînă la
urmă sînt periculoase”, poate afla despre riscul implicat de „mitul patriei în
primejdie”, despre „mitul identității naționale”, poate afla că „ne putem uita
și altfel la drapel decît glorificîndu-l” și totodată despre anacronismul sau
inadecvarea elevilor de la un liceu din România care „au venit să vorbească
despre francofonie îmbrăcați în ie. Ceea ce este problematic. Pot veni în ie,
dar ia să fie acompaniată de altceva.”
Eu cred că dacă ar fi venit în spinarea unui măgar
roz prezența lor ar fi fost acceptabilă.
„Unitatea națională”, spunea Nicolae Iorga cu
aproape o sută de ani în urmă, „este rezultatul firesc al unei stări de spirit
permanente. [...] Și această stare de spirit,
înfățișată prin literatură, nu e ceva atît de general răspîndit la toate
neamurile, încît să nu avem dreptul de a ne mîndri cu el și de a ne face din el
un argument decisiv în apărarea celor mai scumpe drepturi” („Unitatea națională
în literatura românească, Ramuri. Drum
drept, XIX, 1925, nr. 5-6, mai-iunie, p. 188-192, în volumul N. Iorga, Conferințe, Minerva, 1987, p. 265)
Această stare de spirit este susținută, pentru Iorga, de prezența printre noi a
figurilor „vrednice de respect, vrednice de recunoștință, acelea care trebuie
să trăiască în sufletele fiecăruia, sporind vitalitatea acestui suflet”
(„Soarta faimei lui Mihai Viteazul”, conferință susținută în ziua comemorării
eroului, la 22 noiembrie 1919, în Conferințe,
p. 152). Acesta este criteriul după care poate fi judecată „valoarea unei
generații”. Pentru ca generația să nu fie pierdută este necesar ca, pe lîngă
educatorul de meserie, „fiecare dintre noi să se prefacă în profesorul fiului,
fratelui, aproapelui său mai tînăr, pentru a-l ridica prin orice mijloace și,
între altele, printr-unul cum este comemorarea eroilor, la înălțimea misiunii
care-l așteaptă” (ibid., p. 153).
Dar la noi educatorii de meserie, preoți sau
profesori, îl eliberează pe tînăr de vechea lui misiune, lipsindu-l de starea
de spirit permanentă despre care vorbea Iorga și oferindu-i în schimb starea
altor duhuri și o nouă misiune. Tînărul nu mai trebuie să descopere realitatea,
să o îngrijească și să o păzească. Nu mai trebuie decît să o redefinească.
Cu o singură excepție, desigur. Realitatea, autoritatea „părintelui spiritual” trebuie să rămînă nediscutabilă. Pînă și irealitatea are nevoie de o întemeiere în realitate.
