marți, 11 aprilie 2017

The Play Is The Thing



“Is there no longer room for challenging artwork that asks something of the viewer before they rate our work with zero stars?” întreabă editorul unei reviste de fotografie care include, în numărul din martie-aprilie, o selecție din fotografiile dlui Andrei Baciu (http://www.lensworkonline.com/publications/lxttabletedition/lte129(h7R3mn9q)/LensWork%20129%20Tablet%20Edition.pdf , p. 10. Vezi și http://andreibaciu.blogspot.ro/2017/04/viata-si-intamplarile-si-un-interviu-in.html).
Este întrebarea finală dintr-o serie de întrebări care o pregătesc. Este întrebarea finală care nu are un alt răspuns decît o serie de fotografii precum cele ale dlui Baciu.
Mă tem că nu mai există loc pentru operele/lucrările care cer ceva de la privitor. Omului nu i se mai cere nimic altceva decît un click, decît un „like”:

„Viewed from another perspective, the audience for photography has become unbelievably arrogant in their ignorance. No longer do viewers think they have to do something to earn understanding — look more deeply, think more expansively, become more sensitive, learn something about photography or about art, or try to see from the photographer’s point of view.” (p. 7)

Acest fenomen mi se pare că explică într-un mod nemilos destinul culturii române post-decembriste, un interval în care oamenilor li s-a cerut doar atît: să vadă lucrurile din punctul de vedere al fotografului. Nu li s-a cerut niciodată să le vadă din punctul lor de vedere.
Eu cred că punctul de vedere al fotografului, al artistului în general, este important pentru că îl face pe om să se întrebe, și să-și descopere astfel, propriul punct de vedere.
Ce ar trebui să-i ceară opera de artă privitorului? Punctul lui de vedere. Dacă „fotografia a deviat de la căutarea înțelegerii (atît prin conținut, cît și prin tehnică) la dobîndirea celebrității și vizibilității sociale („Photography has flipped from a pursuit of understanding (both content and technique) to a pursuit of fame and social visibility”, p. 8-9), cum ar putea ea să se tămăduiască?
Străduindu-se să vadă, să arate.
Ce să arate?
Că „toți trecătorii sînt niște actori într-o piesă tainică despre care nu au habar, dar care nu este prin aceasta mai puțin reală.” (p. 12)
Este chiar mai reală.