miercuri, 5 aprilie 2017

Noua revoluție cultural-spirituală


În această dimineață, în cadrul emisiunii Espresso de la Radio România Cultural, imediat după difuzarea știrii despre protestele din Ungaria față de legea educației care ar putea duce la închiderea CEU, realizatorul a difuzat melodia “Androgyny” a trupei Garbage (https://www.youtube.com/watch?v=ul30fX7n8bY). E greu de spus dacă realizatorul a ales piesa ca pe un comentariu sarcastic la adresa protestatarilor, sau, dimpotrivă, ca pe un semn de solidaritate cu ei. În orice caz, piesa mi se pare reprezentativă pentru tipul de eliberare a minții practicat de ideologia „societății deschise”. Din păcate, este reprezentativă și pentru tipul de cultură asumat cu o agresivitate tot mai vizibilă de radioul public:
„Nimic în viață nu este săpat în stîncă/ Nu e nimic care să nu poată fi întors în direcția opusă.” (http://www.azlyrics.com/lyrics/garbage/androgyny.html).
Credeți cumva că este un îndemn pentru refacerea vieții în urma unor alegeri greșite? Nu chiar:
„Băieți în toaleta fetelor/ Fete în toaleta bărbaților/ Eliberează-ți mintea în androginia ta.” Nu ai nevoie decît de un singur lucru, mai spune cîntecul: să te simți bine, să te distrezi, și pentru asta nu ai decît să iei ce-ți trebuie.
Nu ne mai eliberăm pentru a trăi liber, ci ne eliberăm pentru a ne distra. Tema eliberării, a libertății este tema centrală a Fundației pentru o societate deschisă. Cu timiditate, după ani buni de invitații neonorate, începem să ne bucurăm tot mai mult de fructele acestei libertăți. Învățăm nu atît să ne luăm ce ne trebuie, ci să renunțăm la ceea ce ni se spune că ne este de prisos.
  Revoluțiile culturale din perioada modernă au fost materialiste, deci anti-spirituale. Revoluției culturale comuniste de la noi i s-au opus, mai întîi, băieții care au salvat limba. Poate și pentru că au presimțit că vor avea nevoie de ea în cursul regimului Băsescu. La un alt nivel, dar singurul care avea să conteze, revoluției culturale ceaușist-comuniste i s-au opus o mînă de teologi și preoți împreună cu mulțimea de credincioși în frunte cu babele colivărese. Acestea din urmă aveau să fie disprețuite ulterior într-o limbă surprinzător de contondentă pentru niște oameni dedați subtilităților filologice, rezervate desigur atît unor subiecte de înaltă noblețe și integritate morală, precum onoarea Căpitanul Bligh-Băsescu, ori farmecul irezistibil al Elenei Udrea, cît și operațiunii de travestire a Spînului în Harap-Alb. În orice caz, meritul babelor în mișcarea de rezistență anticomunistă nu pare să fie recunoscut de elită. Iar cine îndrăznește să conteste legitimitatea acestei asumări nu contează: fie are gura știrbă, fie este resentimentar.
Dar revoluția culturală a continuat și după 1990. În ciuda schimbării radicale de orientare, a păstrat o miză similară: nu Occidentul, ci Estul devenise sursa descompunerii și decadenței civilizației europene. Sub lumina necruțătoare a conștiinței noului progresism, România se schimba la față, dezvăluindu-și conturul de fecală, în timp ce pasagerilor din metroul bucureștean le erau suprapuse fețe de zombi. României îi cădeau dinții în continuare, în disprețul elitei care altfel venera dinții smulși victimelor din închisorile comuniste. Din simplul motiv că erau dinții unei elite, unei societăți selecte prin educație. Stăruința acelor oameni în Adevăr era cumva secundară, iar cînd aceasta era asociată credinței, devenea de-a dreptul stînjenitoare. Ponei rozi marcați cu zvastică aveau să reprezinte cultura și identitatea națională prin programe sprijinite de Institutul Cultural Român. Lui Eminescu i se arăta părul de pe picioare într-un mod menit să ne facă să ne fie rușine de el și de noi.
După cum arată Mircea Platon, „mitologia naţională nu a fost contestată în numele „ştiinţei” decît pentru a putea fi deconstruită şi reconstruită ca mitologie antinaţională.” („România dincolo de trecut”, http://convorbiri-literare.ro/?p=6057 ). Efectul este prelungirea aceleiași crize de identitate națională și personală elaborată și aplicată sub comunism. În numele demistificării, s-a aplicat o mistificare suplimentară.
Începeam, aproape fără să ne dăm seama, să devenim altfel, iar rușinea noastră bifează punctele programelor de deromânificare ale unor planuri Marshall sui-generis. Silitori, ne-am respectat termenele la fel de punctual ca autorii care-și trimiteau editurilor înscrise în program manualele noulimbii și dubleigîndiri:

„A ști și a nu ști, a fi conștient de adevărul deplin în timp ce rostești minciuni atent ticluite, a susține în același timp două opinii care se anulează reciproc știind că sînt contradictorii și totuși crezînd în ambele, a întrebuința logica împotriva logicii, a respinge morala în timp ce o invoci, a considera că democrația este imposibilă dar că Partidul este protectorul democrației, a uita orice este necesar să fie uitat pentru ca apoi să-l readuci în memorie atunci cînd e nevoie de lucrul respectiv, după care să-l uiți iarăși fără întîrziere, și, mai presus de toate, a aplica acest proces procesului însuși, aceasta era subtilitatea supremă: inducerea conștientă a stării de inconștiență, după care să faci abstracție de actul de hipnoză pe care tocmai ți l-ai aplicat. Pînă și înțelegerea termenului, dublăgîndire, implică întrebuințarea dubleigîndiri.
Capacitatea de afirmare a două opinii contradictorii în mod simultan și acceptarea ambelor... A spune minciuni deliberate în timp ce crezi cu adevărat în adevărul lor, a uita orice fapt care a devenit incomod iar apoi, atunci cînd devine iarăși necesar, să-l extragi din uitare pentru atîta vreme cîtă trebuie, a nega existența realității obiective în timp ce iei în considerare realitatea pe care o negi, toate aceste lucruri sînt absolut indispensabile. Chiar și în folosirea termenului dublăgîndire este obligatorie dublagîndire. Căci prin întrebuințarea termenului te declari de acord cu alterarea realității, dar printr-un nou act de dublăgîndire această recunoaștere este ștearsă și tot așa la nesfîrșit, minciuna precedînd întotdeauna cu un pas adevărul.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Doublethink)

Dublagîndire, forma de gîndire dominantă astăzi în lume, a putut să pătrundă la noi mai ușor după 1990 decît înainte pentru că de această dată era exersată de personaje care fie cochetau cu credința, fie și-o asumau în mod public. Unii sînt doctori în teologie ai unor facultăți apusene de renume. Ideile și atitudinile lor au fost răspîndite de o rețea de oameni trecuți într-un mod necritic, din păcate, pe la CEU sau NEC, ori prin alte centre universitare europene. Clerici creștini din mediul universitar românesc, ortodocși, catolici sau neoprotestanți, interesați sau doar naivi, lăudau „deschiderea” religioasă, uneori explicit creștină, a unor astfel de intelectuali români și o recomandau ca model. Presupun că în mediul ortodox recomandarea venea cu o anumită exasperare: cu aproape douăzeci de ani în urmă, cel puțin la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, cea mai urmărită publicație în rîndul studenților de la secția de pastorală era, de departe, Gazeta Sporturilor. Nu știu ce îi ajută pe studenții de astăzi să supraviețuiască studiilor teologice în facultățile ortodoxe. Sper să fie tot Gazeta, sau oricare altă publicație care are o minimă legătură cu realitatea. Cert este că în Facultatea de Teologie studenții se confruntă deja cu dublagîndire și tot aici vor trebui să se hotărască dacă i se vor supune sau nu.
Dublagîndire nu este o simplă duplicitate, nu este doar o prefăcătorie, nu înseamnă să te prefaci că crezi, ci să crezi cu adevărat în timp ce te prefaci că crezi. Înseamnă să-ți eliberezi mintea descoperind androginia spirituală, precum li se recomandă tinerilor să o facă în ordine fizică: să creadă, adică, nu că ar putea fi oricînd fată sau băiat, ci că ei sînt ceea ce cred ei că sînt. Poți fi orice de vreme ce ești și una, și alta, și poți fi și una, și alta, nefiind ceva anume. Poți fi și catolic și ortodox și protestant, dar, pentru a fi cu adevărat un bun creștin, trebuie să fii și creștin, și hindus, și budist și, mai ales, musulman.
Ca să nu se risipească cu totul, miresmele au nevoie pînă la urmă de un conținut. Spre deosebire de suflet, legat de un trup anume chiar și atunci cînd este despărțit de acesta prin moarte, miresmele pot lua forma vasului, a oricărui vas.
Asistăm probabil la forma ultimă a secularizării, impecabil surprinsă de Mircea Platon în pasajul următor. Uimitor este că tocmai această formă a unei degradări ultime a creștinismului este văzută ca o formă de împlinire ortodoxă:

„Suma nevoilor sufletesti ale omului, religios sau secular, e aceeasi. „Romantismul e religie răsuflată”, spunea Hulme si, într-adevăr, melancolia betivului sau angoasa existentială nu sînt decît nostalgia paradisului rezolvată narcotic. Omul secular nu e omul despuiat de religie, ci omul care, tocmai pentru că s-a lepădat de biserică, trebuie să-i găsească un înlocuitor: o ideologie (precum socialismul francez de la 1900 despre care Robert Hertz spunea că tîsneste din „nostalgia catedralei absente” si că e o „mistică a masei”) sau un „nechezol” ocult. Te lepezi de spovedanie, introduci psihanaliza; te lepezi de Fecioara Maria, introduci principiul feminin, pseudo-Shekinah rozicruciană (a cărei variantă baptist-rotariană o reprezintă Codul lui Da Vinci); te lepezi de cruce, introduci obeliscurile si amuletele tribale; te lepezi de pomeni si parastase, introduci picnicul sectar, cu pizza cumpărată de la colt; desfiintezi postul, introduci vegetarianismul si curele de slăbire; te lepezi de rugăciuni, introduci mantrele de tot felul; evacuezi pe usa din fată Tainele, introduci pe usa din dos tehnologia misterică masonică; elimini „baba” ortodoxă, introduci „baba” activistă (cine mai protestează împotriva babelor ortodoxe nu are decît să-si pună pe perete o poză a Andreii Dworkin). Baba ortodoxă stie că e datoare cu o moarte si nu încearcă, precum „babele” hipiote, să găsească tehnologii care să-i eternizeze viata inutilă si asistată social. Cu alte cuvinte, á la Greenpeace  vorbind, baba ortodoxă nu distruge ecosistemul. (Mircea Platon, „Din pricina babelor, secularizarea se amînă!” http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONdec6.html