luni, 7 ianuarie 2019

Părintele Alexander Schmemann: cele două sensuri ale sfințirii apei


„Lipsa timpului mă silește să mă limitez doar la un exemplu pentru a arăta că „dihotomiile” menționate mai sus, care fără îndoială au determinat metamorfoza profundă a evlaviei noastre liturgice, nu numai că nu unesc și nu leagă pe Dumnezeu cu omul și cu lumea, într-o conceptie logică despre lume, ci, dimpotrivă, desființează orice „comunicare” și „corespondență” între ele.
Așa, de pildă, a binecuvânta apa, făcând-o „apă sfințită”, ar putea avea două înțelesuri total diferite. Ar putea însemna, pe de o parte, transformarea a ceva profan, și astfel gol și neutru din punct de vedere religios, în ceva sacru, în care caz principalul înțeles religios al „apei sfințite” este tocmai acela că ea nu mai este „simplă” apă și, în fapt, este chiar opusă apei obișnuite — așa cum sacrul este opus profanului. În acest caz, actul binecuvântării nu descoperă nimic despre apă și, deci, despre materie sau lume, ci, dimpotrivă, le face irelevante pentru noua funcție a apei ca „apă sfințită”. Sacrul arată profanul tocmai ca profan, adică lipsit de înțeles din punct de vedere religios.
Pe de altă parte, același act al binecuvântării poate să însemne revelarea adevăratei naturi și adevăratului destin al apei, și astfel ale lumii, el poate fi epifania și împlinirea „sacramentalității” lor. Fiind, prin binecuvântare, restaurată în funcția ei corespunzătoare, „apa sfințită” este înfățișată ca apa adevărată, deplină și adecvată, iar materia devine din nou mijloc de comuniune cu Dumnezeu si de cunoaștere a Lui.
Cel ce este familiarizat cu conținutul și textul marii rugăciuni de binecuvântare a apei — la botez și la Bobotează — știe fără îndoială că acestea aparțin celui de al doilea dintre înțelesurile mentionate mai sus, că termenul lor de referință nu este dihotomia sacrului și profanului, ci „potențialitatea” sacramentală a creației în totalitatea ei, precum și în fiecare dintre elementele ei. Totuși, oricine este familiarizat cu evlavia noastră liturgică — în acest caz cu „înțelegerea” de către imensa majoritate a credincioșilor a semnificației „apei sfințite” — știe la fel de bine că primul înțeles triumfă aici, cu excluderea, în fapt, a celui de al doilea. Aceeași analiză poate fi aplicată, cu aceleași rezultate, practic, fiecărui aspect al cultului: sacramentelor, liturghiei timpului, heortologiei (studiul sărbătorilor — n.tr.) etc. „Sacramentalitatea” a fost înlocuită pretutindeni de „sacralitate”, „epifania” de o încrustare aproape magică in timp, și materia („naturalul”) de către „supranatural”.
Ceea ce este cu adevărat deranjant aici este că o astfel de evlavie liturgică, o astfel de înțelegere și experiență a cultului nu numai că nu este în nici un chip o provocare pentru secularism, ci este de fapt chiar una dintre sursele sale. Pentru că ea lasă lumea profană, adică tocmai seculară, în cel mai profund înțeles al acestui cuvânt: ca total incapabilă de orice comunicare reală cu Divinul, de orice transformare și transfigurare reale. Neavând nimic de revelat cu privire la lume și materie, timp și materie, această idee si această experiență a cultului nu „deranjează” nimic, nu ridică nici o întrebare, nu provoacă cu nimic. Și nu sunt, într-adevăr, „aplicabile” la nimic. Ele pot, deci, „coexista” pașnic cu orice ideologie seculară, cu orice formă de secularism. Și, de fapt, nu există aici nici o diferență între „rigoriștii” liturgici, adică cei care pun accentul pe slujbele lungi, pe respectarea îndrumărilor tipiconale si ale tipicului, și „liberalii” liturgici, întotdeauna gata și doritori să scurteze, să adapteze, să ajusteze. Pentru că în ambele cazuri se neagă pur și simplu continuitatea dintre „religie” și „viață”, însăși funcția cultului ca putere de transformare, judecare și schimbare. Din nou, paradoxal și tragic, acest tip de abordare a cultului și acest fel de experiență liturgică sunt, într-adevăr, izvorul și suportul secularismului.”
Alexander Schmemann, Pentru viața lumii: Sacramentele și Ortodoxia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 2001, p. 162-165. Pentru ediția în engleză, vezi For the Life of the World, Saint Vladimir’s Seminary Press, 2004 (first edition 1963), p. 131-133).