„Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem
pe cei drepți ci pe păcătoși la pocăință.” (Marcu 2, 17)
În romanul lui
Vonnegut, Abatorul 5, apare un
personaj fără nume, un vagabond care, înainte de a muri de epuizare, apucă să
remarce de cîteva ori că situația cumplită în care se afla grupul de prizonieri
americani capturați de nemți nu era chiar atît de rea:
„Am fost eu și
mai flămând decât sunt acuma, îi spuse el lui Billy. Am cunoscut și locuri mai
proaste ca ăsta. Aici nu-i chiar așa rău.
[…] — Nu-i chiar așa
de rău, îi spuse lui Billy în ziua a doua prietenul său, vagabondul. Nu-i nici
o pagubă.
Cu toate că
trenul lui Billy nu se clintise din loc, vagoanele rămăseseră bine zăvorâte.
Nimeni nu avea voie să coboare înainte de-a se ajunge la destinație. Pentru
paznicii care se plimbau în sus și-n jos de-a lungul trenului, fiecare vagon
devenise un organism separat care mânca, bea și își făcea nevoile prin găurile
de ventilație. Fiecare asemenea organism vorbea și uneori zbiera tot prin
aceleași găuri. Înăuntru se introduceau apă, pâine neagră, cârnați și brânza,
iar afară ieșeau excremente, urină și vorbe.
Ființele umane
din interior își făceau nevoile în niște căști de oțel, care erau apoi date
celor de lângă gura de ventilație pentru a le goli conținutul. Prin urmare,
Billy era vidanjor. Ființele umane mai trimiteau afară și gamele, pe care
paznicii le umpleau cu apă. Atunci când se introducea mâncarea, ființele umane
erau liniștite, încrezătoare și frumoase. Împărțeau totul.
Aceste ființe
umane se culcau și stăteau în picioare cu rândul. Picioarele celor care stăteau
în picioare erau ca niște stâlpi de gard, înfipți într-un pământ cald care nu
mai avea astâmpăr, care trăgea vânturi și scotea oftaturi adânci. Acest pământ
straniu era un mozaic de oameni adormiți, cuibăriți unul într-altul ca niște
linguri.
[…] În cea de-a
opta zi, vagabondul în vârstă de patruzeci de ani îi mărturisi lui Billy:
— Nu-i rău
deloc. Eu mă simt bine oriunde.
— Serios ? se
miră Billy.
În a nouă zi
omul muri. Așa merg lucrurile. Ultimele lui cuvinte au fost:
— Crezi că-i
chiar așa de rău ? Nu-i rău deloc.” (Kurt Vonnegut, Abatorul cinci, Editura Univers, 1985, p. 91-103).
De fiecare dată
cînd întîlnesc declarații optimiste în legătură cu viitorul planetei, asigurări
despre faptul că nivelul ridicat al emisiilor de carbon nu are cum să afecteze
planeta, care se poate reface la nesfîrșit, despre cum în istoria Pămîntului au
mai existat perioade de încălzire globală și că, în definitiv, „nu e rău
deloc”, îmi amintesc de nefericitul din povestea lui Vonnegut.
Vagabondul
trecuse probabil prin împrejurări destul de amarnice pînă în momentul
respectiv. Dar este sigur că nu mai trecuse prin experiența în urma căreia își
va pierde viața. Îi împărtășesc inconștiența toți cei care susțin că
dezechilibrul ecologic actual nu este chiar atît de grav și că, indiferent de
acțiunile omului, echilibrul natural al planetei nu poate fi afectat în mod
iremediabil. Or, nu putem ști cît de grav poate fi afectată planeta dintr-un
motiv foarte simplu: nu cunoaștem nici un alt moment asemănător. Poate că
planeta a mai trecut prin perioade de încălzire dramatică, dar noi nu le-am
trăit.
De fapt, e
greu de crezut că cei care neagă realitatea schimbării climatice nu ar fi conștienți
de consecințele catastrofale ale concentrațiilor mari de carbon din atmosferă. Cu
toate acestea, este limpede că politicienii nu vor face nimic pentru reducerea
emisiilor de carbon. Pentru că piața trebuie lăsată liberă. Piața este
manifestarea providenței, așa cum capitalismul este manifestarea în istorie a absolutului.
Întrucît capitalismul este de drept divin, el este mai presus de discuție. Așa
merg lucrurile („so it goes”, replica tralfamadorienilor, o populație
extraterestră din Abatorul 5, în
legătură cu moartea).
Cei care decid
asupra viitorului planetei cred cu religiozitate că piața va salva planeta.
Altfel nu ar pune planeta în serviciul pieței. Așa că dacă e să fie atenuate, emisiile
de carbon vor fi reduse indirect, prin diminuarea pieței actuale. O piață
micșorată de o depopulare produsă fie prin calamitățile tot mai severe care nu
vor întîrzia să apară (cutremure, inundații, deșertificare), fie prin niște
măsuri regretabile, dar inevitabile de reducere a populației. În contextul
epidemiei de coronavirus, este bine să înțelegem că guvernele servesc mai
degrabă interesele marilor companii farmaceutice decît interesele populației pe
care ar trebui să o reprezinte. Iar cel puțin deocamdată, guvernele par
îngrijorate de creșterea populației, nu de reducerea ei (Polonia, Ungaria și
Rusia sunt excepții).
Indiferența
criminală a liderilor mondiali față de problemele de mediu își are echivalentul
în disperarea activiștilor de mediu care pot oricînd încerca să forțeze
nepăsarea oamenilor politici prin acțiuni cu impact social și de mediu greu de
anticipat. Responsabilitatea ecologică, dezvoltată pur ideologic și fără nici o
legătură cu natura în cadrul școlilor din învățămîntul public de la cele mai
mici vîrste, nu-i ajută pe copii să-și înțeleagă locul lor în natură, ci doar
îi transformă în mici propagandiști, convinși că obligația lor față de natură
se reduce la reciclare și la critica poluării. Astfel, copiii se radicalizează
odată cu adolescența și probabil că vom asista în curînd la transformarea
protestelor pașnice în manifestări violente. Nu este exclus ca la crimele
ecologice (https://en.wikipedia.org/wiki/Green_criminology,
https://www.agentgreen.ro/campania-pentru-parcuri-nationale-autentice/)
să se răspundă prin eco-terorism (https://en.wikipedia.org/wiki/Eco-terrorism)
aplicat conform legii talionului, iar mișcarea inițiată de Greta, de
conștientizare a situației critice în care am fost aduși de „mîna invizibilă”
care guvernează piața, să scape oricînd de sub control. De altfel, un număr surprinzător
de mare de adolescenți australieni au fost acuzați că ar fi provocat incendii
în mod deliberat: „In the two years to the end of 2018, 136 children were
charged with endangering property in Queensland by lighting fires” (Vezi mai pe
larg la https://www.spectator.com.au/2020/01/we-dont-just-have-a-bushfire-crisis-we-have-an-arson-crisis-too/). De asemenea, ideea de a-i detona pe cei care nu sunt de acord cu reducerea
emisiilor de carbon, cum se propune în videoclipul No Pressure (https://vimeo.com/15480412) riscă să le dea idei criminale și justificări morale unora la fel de lipsiți de simțul
umorului și de percepția realității ca și producătorii filmulețului.
Din perspectivă
creștină însă, nici pămîntul, nici viața pe pămînt nu vor fi distruse de om.
Omul poate doar să transforme viața în iad. Desigur, chiar și-atunci, omul va
spune, precum vagabondul lui Vonnegut: „Nu-i chiar așa de rău!”
Teologic
vorbind, lumea aceasta nu va lua sfîrșit nici printr-o epidemie de proporții
globale, nici în urma unui dezastru sau serie de dezastre naturale, nici
printr-un război nuclear. Așa cum lumea nu a început prin voia și puterea
omului, nu va sfîrși nici prin voia și puterea omului. Istoria va lua sfîrșit
atunci cînd va hotărî Dumnezeu. Evenimentul se poate produce oricînd, dar cînd
va fi aceasta, doar Tatăl știe (Marcu 13, 32). Dincolo de semnele sfîrșitului
menționate în Scriptură, ar trebui să avem în vedere un criteriu oferit de
părintele Stăniloae (din păcate nu mai știu unde), care spunea că sfîrșitul va
veni atunci cînd lumea va ajunge în situația locuitorilor din Sodoma și Gomora;
sfîrșitul va veni cînd lumea nu va mai fi capabilă de bine.
Poate că unii
găsesc observația părintelui Stăniloae încurajatoare: aparent, stăm încă bine,
vedem și auzim în jurul nostru de nenumărate cazuri de gesturi frumoase
dezinteresate. Mie însă mi se pare îngrijorătoare: pe de o parte, pentru că resursele
de bine din jurul nostru se epuizează mai repede decît rezervele de
combustibili fosili. Descoperirea improbabilă a unei soluții la criza ecologică
în care ne aflăm nu ar trebui să ne bucure cîtă vreme nu facem nimic pentru a
ieși din criza spirituală în care ne aflăm și care este principala cauză a
crizei ecologice. Dar cîtă vreme spiritualitatea creștină însăși a ajuns în
criză prin desprinderea ei de tradiția creștină mistică și dogmatică, de
conștiința și de viața bisericească, simplul apel la spiritualitate este tot
atît de salvator pe cît este pentru planetă apelul la reciclare.
Pe de altă
parte, pericolul nu vine doar din răutatea noastră, ci poate mai ales din
bunătatea noastră prost orientată. Admitem că nu suntem niște sfinți, dar asta
nu înseamnă că suntem neapărat răi. În sinea noastră suntem convinși că suntem mai
degrabă buni. Poate nu chiar atît de buni precum tînărul bogat din episodul
evanghelic (Matei 19, 16-22), dar destul de buni pentru a rata binele, precum
tînărul bogat care-i spusese lui Hristos „bun”, fără să știe ce înseamnă bun. Tînărul
avea o înțelegere a binelui determinată de ceea ce făcea el bine, nu de relația
lui cu Dumnezeu. Hristos era și El bun, la fel ca tînărul.
O astfel de
bunătate ne îndepărtează de Dumnezeu mai mult decît păcatul. Nu doar răutatea
este demonică, ci și bunătatea atunci cînd sursa ei nu este Dumnezeu. Orice
bunătate se degradează și cade, transformîndu-se în opusul ei atunci cînd nu
este cultivată în relație cu Dumnezeu, singura persoană cu adevărat bună. Bun este doar Binele, iar Binele este o persoană, nu o putere, așa cum își închipuie majoritatea creștinilor ortodocși.
Printre
locuitorii din Sodoma și Gomora s-au numărat cîndva și destui oameni buni; dar pentru
că s-au desprins de Dumnezeu, bunătatea lor s-a transformat în cele din urmă în
fărădelege, iar credința în necredință, astfel încît în Sodoma nu mai erau nici
măcar zece oameni drepți la vremea cercetării ei de Dumnezeu.
Nu ne-am fi adîncit
în această criză spirituală fără conștiința că suntem buni, sau măcar destul
de buni pentru a merita să ne bucurăm în tihnă de roadele acestei lumi și ale celei
viitoare. Este motivul pentru care o eventuală rezolvare politică a poluării
ne-ar adînci criza spirituală, pînă la punctul în care bunătatea noastră ar
începe să-și arate în sfîrșit colții și ghearele. Poate că ar trebui să ne
grăbim să profităm de iminenta amenințare a unui dezastru ecologic pînă nu e
prea tîrziu, înainte ca liderii politici ori falși Mesia să oprească odată cu ridicarea
nivelului mărilor și oceanelor și intenția noastră de schimbare, de înnoire și
creștere lăuntrică.
Poate că lumea
va mai dura, iar omenirea va continua să trăiască ca și pînă acum. Dar oricît ar fi
de folositoare și de lăudabile, nu reciclarea, evitarea consumului de carne și
mersul pe jos vor salva planeta. Lumea este salvată de omul care-și vine în
fire, în firea lui salvată și îndumnezeită prin Întruparea, Jertfa și Învierea
Fiului. Lumea nu poate fi salvată de omul „bun” (și cu atît mai puțin de omul „rău”).
Lumea nu poate fi salvată decît prin sfînt, prin omul care s-a lepădat nu doar de
răutatea, ci și de bunătatea sa. Iar primul pas spre însănătoșire stă în
recunoașterea stării noastre de boală și de păcătoșenie.
Sau putem continua să credem, precum vagabondul din Abatorul 5, că încă nu-i atît de rău, că noi nu suntem atît de răi. Este posibil chiar să o ducem multă vreme așa. Dar este puțin probabil că vom mai ajunge vreodată la destinație: vagabonzii nu au casă.
