Putem să-l mîncăm pe Dumnezeu din obligație, din interes, din obișnuință, din politețe, din curiozitate, din lipsă de altceva, ca să nu rămînă nemîncat, ca să nu se strice, ca să fim în rînd cu lumea bună, ca să ne afirmăm aprecierea pentru valorile civilizației europene, ca o declarație împotriva barbariei, deci ca un act de cultură, ca să ne ferească de rău, adică de boală, de sărăcie, de nenoroc și de-o viață în singurătate și mai scurtă de 90 de ani, ca o scutire pentru alte gesturi mai solicitante, putem să-l mîncăm pentru că l-au mîncat și alții și n-au pățit nimic, putem să-l mîncăm pentru că nu e Dumnezeu însuși, ci doar o idee, doar un simbol, iar noi suntem oameni de idei, suntem ființe simbolice care se regăsesc prin acest act simbolic – sau putem să-l mîncăm pentru că n-avem încotro, pentru că trăind în El, mișcîndu-ne în El și fiind în El (Fapte 17, 28), trupul Lui devine hrana reală, iar hrana trupească se dezvăluie drept cea simbolică și se poate constitui ca hrană doar în măsura în care îi este păstrată valoarea simbolică.
