Gîndul de zi (258)

 

În filmul Jeremiah Johnson, un vînător observă că mentalitatea indiană, potrivit căreia măreția unui trib este determinată de puterea dușmanilor lui, a făcut din Johnson, care devenise deja legendar, o țintă constantă pentru orice indian. Spre deosebire de elita intelectuală din România, care își demonstrează măreția prin raidurile nemiloase asupra analfabeților funcțional, creștinilor needucați, săracilor și pensionarilor, în lumea primitivilor cine se laudă cu atacarea unui adversar inferior este privit cu dispreț, fiind evitat de războinicii veritabili, care văd în el o rușine a propriului trib și un semn al decăderii umane.

 

Constantine Malandrakis: Pomenirea morții în tradiția patristică ascetică (IV)

 

Sfinții Părinți atribuie două funcții diferite amintirii morții, potrivit stării duhovnicești a celor care practică acest exercițiu. Astfel, în primul caz, luarea aminte la moarte este recomandată începătorilor în viața duhovnicească din două motive, și anume: 1.) în scop preventiv, pentru a împiedica slăbirea rîvnei duhovnicești și căderea corespunzătoare în păcat. „Adu-ți aminte de cele din urmă și nu vei păcătui niciodată în veci” [1] și 2) în scopul trezirii, mai precis pentru a-i elibera de moleșeala nepăsării și a robiei patimilor. „Dacă mintea ta se întoarce spre Dumnezeu și păstrează gîndul la judecata veșnică, patima slăbește imediat și apoi dispare”.[2] În al doilea caz, și anume în cel al sufletelor înaintate și iluminate spiritual, luarea aminte la moarte lucrează diferit, aducînd luarea aminte la Dumnezeu și bucurie duhovnicească, căci separarea sufletului unui sfînt de trupul său nu este un motiv de frică și tulburare, ci un fel de trecere de la moarte la viață.[3] «Nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc»,[4] spunea Sf. Antonie.

Cele două stări sunt complet diferite. Pentru cei care sunt încă la începutul căii spre desăvîrșire, atenția la moarte este dată ca un remediu care are puterea de a vindeca pofta și deznădejdea[5] și de a conduce un om în siguranță spre înaintarea duhovnicească. „Luarea aminte la moarte este un bun educator al trupului și al sufletului, așa că trebuie să fim mereu atenți la moarte, fiind mai importantă decît orice altceva.”[6] Pentru cei mai înaintați pe calea spirituală, luarea aminte la moarte este un dar al Duhului Sfînt care îl păzește pe creștin de căderile în lupta împotriva diavolului.

Pentru începător, luarea aminte la moarte este calea sigură pentru a obține curățirea de patimi[7] și păstrarea acelor virtuți dobîndite deja. „Plînsul este îndoit, lucrează și păzește.”[8] Pentru începătorul în viața ascetică, cea mai importantă lucrare este să rămînă în chilia lui și să-și concentreze gîndul asupra zilei morții sale, să cugete la desfacerea trupului său și la durerea care vine din separarea sufletului de trup și la deșertăciunea acestei lumi pentru a scăpa de gîndurile necurate și vătămătoare.[9] Astfel, aflăm din Patericul egiptean că atunci cînd un călugăr l-a întrebat pe avva Ammona cum ar putea fi mîntuit, i s-a spus că ar trebui să facă exact la fel cum fac criminalii din închisoare. Așa cum aceia se frămîntă și se întreabă cînd va veni judecătorul și plîng de frică, tot astfel un călugăr trebuie să fie cu luare aminte și preocupat de felul în care se va înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos și de ce va spune acolo, plîngînd pentru tot restul vieții sale.[10]

Omului i se dă timp în această viață pentru a se jeli pe sine însuși,[11] dar acest lucru nu este cu putință decît pentru cel care a murit față de toate lucrurile și care păstrează amintirea morții. Cine mai este încă legat de lume nu încetează să uneltească împotriva lui însuși.[12] Astfel, cînd avva Pimen s-a îngrijorat de ceva și i-a mărturisit gândurile sale avvei Ammona, a primit mustrarea: „Pimene, mai ești trăiești? Du-te și stai în chilia ta și socotește că ai deja un an de cînd ești în mormînt”.[13] Fără frica de moarte și amintirea focului veșnic, este imposibil ca omul să-și învingă lenea și dorințele sale naturale.[14]

Părinții disting clar între frica de moarte și groaza de moarte, subliniind natura trecătoare a fricii și arătînd că frica de moarte este o proprietate a firii căzute, venind din neascultarea lui Adam, în timp ce groaza de moarte este un semn al păcatelor nepocăite.[15]

Mai mult decît o armă împotriva patimilor, luarea aminte la moarte constituie un har dat de Dumnezeu pentru a-l păzi pe om de o înstrăinare totală de Dumnezeu și pentru a-i descoperi greșeala atunci cînd cade în păcat. Astfel, avva Orsisie spune că atunci cînd sufletul este nepăsător, Duhul Sfînt se retrage, abandonîndu-l pînă cînd își pierde rîvna iar Satana vine apoi și umple sufletul și trupul cu toată patima cea rea. Dar atunci cînd credinciosul are o intenție bună și doar alunecă în nepăsare, atunci Dumnezeu, în milostivirea Sa, îi oferă teama de pedeapsă și luarea aminte la moarte și îl călăuzește spre curățire în siguranță pînă în ziua prezenței Sale în slavă.[16]

Luarea aminte la moarte a fost definită de Părinți ca una dintre acele virtuți fundamentale care sunt caracterizate ca mame ale altor virtuți. Exact așa cum în natură unirea dintre bărbat și femeie aduce copii, tot astfel și în natura spirituală, cînd un om exercită o virtute și vine harul Duhului Sfînt, noi virtuți prind viață ca niște copii spirituali. Conform Sfîntului Ioan Scărarul († 649): „Amintirea morții printre cei din lume naște tulburare și cugetare la păcatele lor și chiar o dulce acceptare a umilințelor. Dar printre cei care sunt liberi de agitație, ea produce lăsarea deoparte a grijilor, rugăciunea neîncetată și paza minții. Și toate aceste virtuți sunt mame și fiice ale amintirii morții.”[17]

Potrivit Sfinților Părinți, frica de moarte este cauza păcatului.[18] Omul, simțind că se apropie de el desfacerea, se amăgește pe sine socotind că se poate înrădăcina în această viață dobîndind putere sau bogății sau încercînd cu disperare să guste cît mai mult din plăcerile acestei vieți, închipuindu-și că în acest fel poate învinge moartea. De fapt, acest fel de om încearcă pe cît posibil să uite că viața lui se va sfîrși și își pune în schimb nădejdea în slava și plăcerea pe care le poate lua din această viață. Frica de moarte îl călăuzește spre egoism, iar toată puterea iubirii din el devine iubire egoistă, iar omul devine imaginea (αὐτοείδωλον) patimilor sale. Acestei atitudini a omului i se aplică parabola bogatului nebun (Luca 12, 13-21). Cînd vine sfîrșitul, atunci toată viața unui om, oricît de glorioasă sau bogată ar fi fost, pare tragică.

 

Note:

 

[1] Ioan Scărarul, Scara, treapta 6, PG 88, 800A.

[2] Cronie, Apophthegmata Patrum, PG 65, 248B (Patericul egiptean, Cronie, 2)

[3] Vezi Ioan 5, 24.

[4] Antonie, Apophthegmata Patrum, PG 65, 85G (Patericul egiptean, Antonie, 34).

[5] Vezi Ioan Scărarul, Scara, treapta 7, PG 88, 804C.

[6] Isihie Sinaitul, Către Teodul, 95, Filocalia vol. 1, p. 155.

[7] Vezi ibid., 17, p. 143.

[8] Pimen, Apophthegmata Patrum, PG 65, 332B (Patericul egiptean, Pimen, 39).

[9] Vezi Evagrie, ibid., PG 65, 173 BC (Patericul egiptean, Evagrie, 1).

[10] Vezi Ammona, ibid., PG 65, 120A (Patericul egiptean, Ammona, 1)

[11] Vezi Ioan Scărarul, Scara, treapta 7, PG 88, 805A: „Cel care ne-a chemat, ne-a chemat aici ca să ne plîngem pe noi înșine”.

[12] Vezi ibid., treapta 6, PG 88, 797B.

[13] Pimen, Apophthegmata Patrum, PG 65, 317B (Patericul egiptean, Pimen, 2).

[14] Vezi Ioan Scărarul, Scara, treapta 7, PG 88, 805B.

[15] Vezi ibid. treapta 6, PG 88, 793B și, de asemenea, 739C: „Așa cum cositorul este diferit de argint, deși seamănă cu acesta la înfățișare, tot așa pentru cei iscusiți există o diferență clară și evidentă între frica firească de moarte și cea nefirească.”

[16] Orsisie, Apophthegmata Patrum, PG 65, 316CD (Patericul egiptean, Orsisie, 2).

[17] Ioan Scărarul, Scara, treapta 6, PG 88, 793C.

[18] vezi Isaac Sirul, Omilii ascetice, Omilia 47.

 

Darul vieții și darul morții

 

Pe vremea lui Iisus era normal ca tatăl să le dea copiilor săi pîine și nu piatră, pește și nu șarpe (Matei 7, 9-10; Luca 11, 11; în versetul 12, Luca adaugă „sau dacă îi va cere un ou, îi va da scorpie?”) Pe vremea lui Iisus, oamenii deosebeau între darurile bune și cele otrăvite pentru că puteau deosebi între viață și moarte.

Rele nu sunt doar lucrurile rele în sine, ci devin rele și lucrurile bune dăruite în momente nepotrivite, în mod nepotrivit sau dăruite în locul celor potrivite: lăsînd la o parte faptul că pîinea industrială este în multe cazuri un produs otrăvit deja prin unele dintre ingredientele folosite, cozonacul este un dar rău atunci cînd este oferit în locul pîinii, chiar dacă este vorba despre un cozonac de casă.

Deși s-au hrănit două mii de ani cu pîinea vieții (vezi Ioan, cap. 6), creștinii de astăzi au ajuns să vadă în pîinea homemade și în produsele alimentare organice un înlocuitor nu doar pentru hrana non-organică, ci și pentru darul suprem al lui Dumnezeu oferit prin Întruparea, Jertfa și Învierea Fiului. Majoritatea creștinilor de astăzi a adoptat religia auto-divinizării omului, care presupune capacitatea lui de a-și oferi singur darul suprem al vieții.

Confuziei absolute între ființa creată și Creator îi corespunde confuzia între darul morții și darul vieții. Creștinii care au adoptat această spiritualitate mortală, care asigură coerența culturii morții (și a cultului morții corespunzător, situație asupra căreia sper că voi reveni într-o postare viitoare), au ajuns astfel să reprezinte tocmai cazurile improbabile sugerate de Iisus în episodul menționat mai sus, oferindu-și lor și propriilor familii piatră în loc de pîine, șarpe în loc de pește și scorpie în loc de ou cu atît mai mult cu cît pîinea, peștele și oul sunt mai bio. 

Adevăratul altar al noii ortodoxii nu este cel aparent din biserică. În realitate, altarul liturgic este subordonat în noua spiritualitate pangarului aflat în apropierea locașului de cult. Din acest templu al noii spiritualități universale, noul ortodox își poate cumpăra produsele alimentare mănăstirești prefăcute prin tainica energie cosmică în darul vieții fără de moarte.