Categoria
secundarului și cea a neesențialului sunt categorii esențiale. Ele sunt
determinate de esențial și, prin urmare, ajungem la diferite înțelegeri ale
secundarului și neesențialului în funcție de felul în care înțelegem esențialul.
În gnosticismul practicat de noua ortodoxie din România, unde doar esențialul (adică
spiritualul și transcendența) contează, secundarul și neesențialul sunt
expresiile unor ordini fixe, de slabă concentrație ontologică, nu doar
distincte de ordinea esențialului, ci complet izolate de acesta, fiind nocive
pentru suflet prin satisfacțiile inferioare oferite (sufletul se vindecă însă prin preocupări superioare, esențiale, ascultînd de pildă muzică psaltică: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/conferinta-despre-rolul-vindecator-al-muzicii-psaltice-204828.html).
Dar în vechea ortodoxie, distincția dintre secundar, esențial și neesențial avea
rolul de a orienta secundarul spre esențial, nu de a-i descoperi natura sa
esențială tainică și de a-l determina să se desprindă de secundarul opac prin statutul său de secundar, incapabil
de prefacere și de creștere.
Din
perspectiva creștină tradițională, coruptă de noua ortodoxie, există doar esențial
și anti-esențial, secundarul nefiind o categorie în sine. În viziunea creștină
ortodoxă veche, secundarul nu este ceva inferior. Inferior-superior constituie o pereche
conceptuală tipic gnostică. Asumarea acestor determinări în noua ortodoxie
explică cultul adus de aceasta superiorului, și anume intelectualului, înrudit
prin performanța sa intelectuală cu Dumnezeu. Dar în creștinism, creația nu este secundară în
raport cu Dumnezeu în sensul inferiorității ei în primul rînd (adică pentru că
ar fi mai puțin inteligentă decît Dumnezeu), ci pentru că îi lipsește capacitatea
chemării creatoare, fiind înzestrată doar cu posibilitatea răspunsului esențial (și pe care l-a pierdut prin păcat, acest răspuns salvator fiind oferit lui Dumnezeu în numele omului de Dumnezeul întrupat). Numai cînd răspunde Creatorului în acord cu natura ei,
creația poate participa la actul creator esențial. Diferența dintre Creator și
creatură nu este determinată în vechiul creștinism de raportul dintre superior (atotputernic și
omniscient, suficient în sine) și inferior (limitat în puteri și dependent de
Dumnezeu) ci de cel dintre chemare și răspuns. Distincția prezumțioasă superior/inferior îi permite viziunii gnostice să identifice o
parte esențială în creatură, respectiv partea superioară, care i-ar permite creaturii să
comunice la nivel esențial cu spiritul absolut, degradînd astfel Creatorul prin
înălțarea demonică a creaturii.
Secundarul
nu este o categorie intermediară sau neutră deoarece el este de la început chemat
în prezența esențialului. Secundarul nu are o prezență a lui, dar poate deveni
prezent prin răspunsul său așa cum poate refuza prezența prin refuzul de a
răspunde (cel mai adesea printr-un răspuns denaturat, ostil). În urma
păcatului, secundarul pleacă deja de la conflictul nefiresc cu esențialul, dar
interiorizat deja ca o a doua natură, dezvăluită prin reflexul spontan permanent
al secundarului de a se substitui
esențialului. Din cauza păcatului, secundarul asumă o prioritate nelegitimă și
revendică o identitate esențială ca pe un drept. Prin aceste predispoziții, vocația
secundarului spre esențial este deturnată, impulsul originar al participării la
esențial fiind orientat în mod fraudulos către sine. În urma acestui proces,
secundarul suportă o transformare opusă, deviantă, de-a lungul căreia
potențialitățile sale sunt valorificate printr-o orientare anti-esențială
auto-distructivă, hrănind astfel viermele neadormit despre care liderii vicleni
din noua BOR îi asigură pe credincioși că-l pot adormi prin muzică psaltică și,
în general, prin apelul anti-esențial la transcendență.