Cînd „dincolo” și „după” au dispărut, cînd sfîrșitul este doar sfîrșit, întîmplărilor banale li se atribuie proporții apocaliptice, de la avertizările meteo care anunță fiecare ploaie drept „ploaia secolului” la zgîrieturile copiilor mici și mari (adică adulții infantilizați). În ordinea sfîrșitului, fiecare contact cu realitatea, adică cu lumea din afara bulei proprii, este traumatizant sau cel puțin obositor din cauza neclarității în privința sfîrșitului: omul sfîrșit așteaptă sfîrșitul lucrurilor, evenimentul salvator care-i va aduce liniștea.
Așa se explică de ce, pe de altă parte, spectrul unei catastrofe planetare nu mai îngrijorează cu adevărat pe nimeni, o astfel de posibilitate fiind tratată fără teamă de majoritatea și cu speranță de unii care își ascund tot mai greu dezamăgirea după fiecare sfîrșit parțial. Omul începutului nu spunea „am mai trecut prin greutăți și n-am murit” pentru că era un optimist incorigibil, ci pentru că înțelesese că orice sfîrșit este doar o încercare și o pregătire pentru început. Cînd omul sfîrșitului spune același lucru, dezamăgirea i se citește pe față și în intonația ușor interogativă. În observația omului începutului, nuanța era „... și tot n-am murit!”; în cazul omului sfîșitului, nuanța implicită este „... și n-am murit încă?”
