Și El a zis către ei

 

„Și El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri; Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.” (Luca 24, 17-21)

 

Este posibil ca eșecul înregistrat de actualele vaccinuri anticovid în combaterea virusului să-i facă pe oameni să caute iarăși izvorul adevărat al speranței în ceea ce și-a dovedit deja puterea asupra izolării, bolii, însingurării, întristării, deznădejdii și morții. Este foarte probabil ca cei care se încăpățînează să afirme în ciuda evidențelor caracterul sigur, eficient și necesar al actualelor vaccinuri să o facă mai puțin din convingere și mai mult pentru că depind de puterea politică, de profitul financiar sau de siguranța psihologică pe care aceste vaccinuri le-o oferă. După mai bine de un secol de fidelitate față de dogmatismul pozitivismului științific, populația a cărei gîndire a fost deformată de raționalismul materialist se teme pe bună dreptate că odată cu eșecul tot mai greu de ascuns al vaccinurilor anticovid va pierde singura ei armă de a ține la distanță amenințarea misterului existenței: știința.

Dar aceasta nu este decît o falsă știință, falsificată prin desprinderea ei forțată și fanatică de bine, libertate și adevăr. În efortul ei de a se opune unei pretinse iraționalități a credinței creștine, știința a devenit în mod treptat o amenințare tot mai mare pentru om.

În enciclica Spe salvi (cf. „în nădejde ne-am mîntuit”, Romani 8, 24), papa Benedict al XVI-lea vorbește pe larg despre cele două tipuri opuse de speranță: speranța amăgitoare, întreținută de știința modernă, și speranța autentică care „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Redau în continuare cîteva fragmente esențiale:

 

„23. […] Da, rațiunea este marele dar al lui Dumnezeu făcut omului și victoria raționalității asupra iraționalității este un scop și al credinței creștine. Dar când domină într-adevăr rațiunea? Când s-a dezlipit de Dumnezeu? Când a devenit oarbă pentru Dumnezeu? Rațiunea puterii și a activității este deja rațiunea întreagă? Dacă progresul pentru a fi progres are nevoie de creșterea morală a omenirii, atunci rațiunea puterii și a activității trebuie la fel de urgent să fie integrată prin deschiderea rațiunii spre forțele mântuitoare ale credinței, spre discernământul dintre bine și rău. Numai așa devine o rațiune cu adevărat umană. Devine umană numai dacă este în măsură să indice voinței drumul și este capabil de aceasta numai dacă privește dincolo de ea însăși. În caz contrar, situația omului, în dezechilibrul dintre capacitate materială și lipsa de judecată a inimii, devine o amenințare pentru el și pentru creație. Astfel, în privința libertății, trebuie amintit că libertatea umană cere mereu o colaborare a diferitelor libertăți. Totuși, această colaborare nu poate reuși, dacă nu este determinată de un criteriu comun intrinsec de măsură, care este fundament și țintă a libertății noastre. Acum să spunem aceasta în mod foarte simplu: omul are nevoie de Dumnezeu, altminteri rămâne lipsit de speranță. Date fiind dezvoltările perioadei moderne, afirmația sfântului Paul citată la început (cf. Ef 2,12) se dovedește foarte realistă și pur și simplu adevărată. De aceea, nu încape îndoială că o „împărăție a lui Dumnezeu” realizată fără Dumnezeu – deci o împărăție numai a omului – ar ajunge în mod inevitabil în „sfârșitul pervers” al tuturor lucrurilor descris de Kant: am văzut asta și o vedem mereu din nou. Dar nu încape îndoială nici că Dumnezeu intră cu adevărat în lucrurile umane numai dacă nu este numai gândit de noi, ci dacă el însuși ne vine în întâmpinare și ne vorbește. Pentru aceasta, rațiunea are nevoie de credință pentru a ajunge să fie total ea însăși: rațiunea și credința au nevoie una de cealaltă pentru a-și realiza adevărata lor natură și misiunea lor.

25. […] Omul nu poate fi niciodată răscumpărat pur și simplu din exterior. Francis Bacon și adepții curentului de gândire din perioada modernă inspirat din el, considerând că omul ar fi fost răscumpărat prin știință, greșeau. Cu o atare așteptare se cere prea mult de la știință; această specie de speranță este amăgitoare. Știința poate să contribuie mult la umanizarea lumii și a omenirii. Însă poate și să distrugă omul și lumea, dacă nu este orientată de forțe care se află în afară ei. Pe de altă parte, trebuie să constatăm și faptul că creștinismul modern, în fața succeselor științei în structurarea progresivă a lumii, se concentrase în mare parte numai pe individ și pe mântuirea lui. Cu aceasta a restrâns orizontul speranței și nu a recunoscut suficient nici măreția misiunii sale – chiar dacă rămâne măreț ceea ce a continuat să facă în formarea omului și în îngrijirea celor slabi și a celor suferinzi.

26. Nu știința îl răscumpără pe om. Omul este răscumpărat prin iubire. Acest lucru este valabil deja în domeniul pur intralumesc. Atunci când unul are în viața sa experiența unei mari iubiri, acela este un moment de «răscumpărare» care dă sens nou vieții sale. Dar foarte repede el își va da seama și de faptul că iubirea dăruită lui nu rezolvă, singură, problema vieții sale. Este o iubire care rămâne fragilă. Poate să fie distrusă de moarte. Ființa umană are nevoie de iubirea necondiționată. Are nevoie de acea certitudine care îl face să spună: «Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru» (Rom 8,38-39). Dacă există această iubire absolută cu certitudinea ei absolută, atunci – numai atunci – omul este «răscumpărat», orice i s-ar întâmpla într-un caz particular. Aceasta se așteaptă, când spunem: Isus Cristos ne-a «răscumpărat». Prin intermediul Lui am devenit siguri de Dumnezeu – de un Dumnezeu care nu constituie o îndepărtată «primă cauză» a lumii, pentru că Fiul său unul născut s-a făcut om și despre El fiecare poate spune: «Trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pentru mine» (Gal 2,20).

27. În acest sens este adevărat că cine nu-l cunoaște pe Dumnezeu, chiar dacă are multiple speranțe, în fond este fără speranță, fără marea speranță care susține toată viața (cf. Ef 2,12). Adevărata, marea speranță a omului, care rezistă în pofida tuturor dezamăgirilor, poate să fie numai Dumnezeu – Dumnezeul care ne-a iubit și ne iubește încă «până la sfârșit», «până la împlinirea deplină» (cf. In 13,1 și 19,30). Cine este atins de iubire începe să intuiască ce anume ar fi «viața» propriu-zis. Începe să intuiască ce anume vrea să spună cuvântul de speranță pe care l-am întâlnit în ritualul Botezului: de la credință aștept «viața veșnică” – viața adevărată care, în întregime și fără amenințări, în toată plinătatea ei este pur și simplu viață. Isus care a spus despre sine că a venit pentru ca noi să avem viață și s-o avem în plinătate, din belșug (cf. In 10,10), ne-a și explica ce anume înseamnă «viață»: «Viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos» (In 17,3). Viața în sensul adevărat nu o avem în noi singuri și nici numai de la noi: ea este o relație. Și viața în totalitatea ei este relație cu Acela care este izvorul vieții. Dacă suntem în relație cu Acela care nu moare, care este Viața însăși și Iubirea însăși, atunci suntem în viață. Atunci «trăim».”

https://www.magisteriu.ro/spe-salvi-2007/ (textul original la https://www.vatican.va/content/benedict-xvi/en/encyclicals/documents/hf_ben-xvi_enc_20071130_spe-salvi.html)

Moțiunea de cenzură a realității

 

Moțiunea pentru demiterea guvernului Cîțu este întitulată de inițiatorii ei, AUR și USR, „singura șansă a României de a trăi” (https://r3media.ro/s-a-depus-motiunea-de-cenzura-a-aur-semnata-de-usr-demiterea-guvernului-citu-singura-sansa-a-romaniei-de-a-trai-textul-integral/) Lui Florin Cîțu i se reproșează că pune interesele de partid mai presus de interesele țării. Ca și cum a fost vreun guvern post-decembrist pentru care interesele țării au contat vreodată! În mod punctual este incriminat Planul național de investiții „Anghel Saligny”, prin care Cîțu și-ar fi cumpărat voturile la apropiatul congres PNL. Moțiunea se încheie printr-un apel ridicol către senatori și deputați de a alege să fie „de partea românilor, nu de partea infractorilor, a politrucilor și a «băieților deștepți»!” De parcă în Parlament ar exista și politicieni aflați „de partea românilor”!

Textul moțiunii pune în discuție legitimitatea politică și morală a actualului premier. Dar oricît de justificată ar fi această inițiativă, a face din demiterea lui Cîțu și a guvernului „singura șansă a României de a trăi” înseamnă a fi lipsit de simțul realității. Asocierea partidului AUR care se pretinde conservator, naționalist și aliat natural al Bisericii cu USR, un partid progresist, secular, care promovează valori opuse creștinismului tradițional confirmă impresia că AUR pune imaginea partidului mai presus nu doar de interesele țării, ci și de realitatea însăși.

Mi se pare important de observat că președintele Iohannis i-a reproșat USR-ului gestul politic iresponsabil de asociere cu AUR, precizînd că, din perspectiva valorilor euro-atlantice ale României asumate de USR, acesta „s-a discreditat iremediabil în fața românilor” (https://www.agerpres.ro/politica/2021/09/04/iohannis-solicita-usr-plus-sa-revina-la-masa-dialogului-in-coalitie-alianta-creata-cu-aur-e-un-afront-adus-romanilor--773978). Este important, pentru că nu am întîlnit încă vreun articol care să semnaleze în mediul naționalist-ortodoxist reprezentat de AUR obligația unei consecvențe simetrice celei pe care Klaus Iohannis i-o cere USR-ului (cu o excepție notabilă în care autoarea le cere politicienilor care pretind că le pasă de popor să o demonstreze prin respectarea a patru puncte esențiale pentru contextul politic actual https://www.activenews.ro/opinii/Elena-Radu-SCRISOARE-DESCHISA-CATRE-PSD-USR-SI-AUR-169031).

Marele merit al moțiunii este că ne arată că principalele forțe politice din România sunt în afara realității: PNL-ul și Iohannis îl vor susține în continuare pe Cîțu, riscîndu-și întregul capital politic pentru un om care a demonstrat că este hotărît să aprobe orice proiect criminal de subminare a interesului național („privatizarea companiilor profitabile de stat (legea urmează să fie votată în Cameră), accesul rețelelor medicale private la fondurile CNAS (ordonanța a fost dată), modificarea legii exploatărilor de hidrocarburi și menținerea pieței energiei în stare liberalizată, fără plafonarea prețurilor pentru populație” https://www.catavencii.ro/editorial/diavolii-se-imbraca-de-la-prada/); USR și AUR se compromit colegial prin această alianță ireală, în timp ce PSD trăiește în realitatea proprie, cu sentimentul că ar mai avea un electorat care să-i răspundă la telefon.

Cu astfel de politicieni ieșiți din realitate, aș spune că, în sfîrșit, șansele României de a trăi din nou nu au fost niciodată mai promițătoare.

Surse oficiale de dezinformare (II)

 

„Deși datele statistice referitoare la incidența bolii la persoanele vaccinate erau publicate la fiecare două săptămâni, practica aceasta a încetat la începutul lunii august, în același timp cu reînceperea creșterii numărului de cazuri zilnice. De asemeni, în paralel a apărut teza pe care se chinuie să o dovedească ministrul Sănătății, că persoanele care au forme grave ale bolii deși au certificate de vaccinare n-ar fi, de fapt, vaccinate, ci doar ar avea certificate false.

Deocamdată nu există nici o dovadă a faptului că s-ar practica așa-zisa «vaccinare la chiuvetă», falsa vaccinare care permite eliberarea unor certificate autentice. Există, însă, dovezi că persoane vaccinate în mod real au decedat. Miza autorităților române pare, însă, nu informarea corectă a cetățenilor, ci inducerea ideii că vaccinurile sunt foarte sigure. Acționarii firmelor farmaceutice mulțumesc pentru voluntariatul în PR și continuă să-și numere liniștiți dividendele în creștere.” (Patrick André de Hillerin, „Totul pentru vaccin, totul pentru victorie!” Vezi textul integral la https://www.catavencii.ro/totul-pentru-vaccin-totul-pentru-victorie/)

A citi printre rînduri cu voce tare (I)

 Așa cum pierderea unui organ de simț determină o sporire a sensibilității perceptive a organelor rămase, tot astfel suspendarea libertății în condițiile unui regim totalitar dezvoltă nu doar atenția populației față de mesajele subversive, ci și un tip special de intuiție care transformă fiecare individ într-un potențial disident capabil să-și dezvolte o capacitate nebănuită pînă atunci de înțelegere și presimțire a amenințărilor ascunse în declarațiile aparent neutre sau chiar liniștitoare ale autorităților ostile realității. Din acest punct de vedere, nu sunt convins că „psihologia omului lipsit de libertate e cu mult inferioară psihologiei omului liber” după cum afirmă Sorina Sorescu („Scris-cititul printre rânduri, între mitizare şi demitizare. Studiu de caz: romanele lui Augustin Buzura” în Condiția scriitorului/intelectualului disident în România comunistă, coord. Daniela Micu, Petrişor Militaru, Editura Aius, Craiova, 2012, p. 139-156, afirmația citată la p. 144, http://aius.ro/files/disidenta.pdf). Discernămîntul, spiritul critic, neîncrederea în sloganurile autorităților, calități manifestate de societatea românească în timpul comunismului, aproape că au dispărut din înzestrările noastre intelectuale din epoca postcomunistă și în special după victoria politică a forțelor progresiste, amplitudinea reflexivității clasei de mijloc fiind atinsă odată cu sloganul „m…e PSD”.

Dar oricum ar sta lucrurile în privința raportului dintre omul liber și omul neliber, situația actuală a individului este în afara acestui raport. În general, individul de astăzi are impresia falsă că se bucură de libertate, fără să știe sau, mai grav, preferînd să ignore faptul evident că limitele libertății sale sunt determinate de arbitrariul deciziilor unui regim care condiționează libertatea (libertatea de deplasare, dreptul la muncă, la educație, la sănătate, la liberă exprimare, la asociere, libertatea de gîndire, de conștiință și de religie, libertatea individului de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular) de conformitatea cu ideologia totalitarismului medical. Acest tip uman, satisfăcut de o falsă libertate (de vreme ce este obținută condiționat cu prețul unei clauze care nu a existat inițial în contractul social și care a fost impusă unilateral și prin forță de autoritatea politică) este mijlocul principal, deopotrivă armă și instrument, folosit de regimul politic actual pentru impunerea politicilor sale. Docilitatea și orbirea voluntară față de măsurile guvernamentale abuzive îl aduc pe individul pseudo-liber pe de o parte în incapacitatea de a recunoaște amenințările din declarațiile și promisiunile autorităților și, totodată, îl împiedică să recunoască nu doar eventualele mesaje codificate salvatoare, ci pînă și mesajele clare, raționale și de bun simț care l-ar putea salva (am întîlnit un astfel de mesaj remarcabil în interviul cu dl Virgiliu Gheorghe la https://www.familiaortodoxa.ro/2021/02/14/vaccinul-anti-covid-%E2%80%92-o-abordare-lucida-i/).

Această situație face ca tocmai cei care explică neîncrederea justificată față de serul anticovid ca pe o manipulare să fie cei mai manipulați dintre noi. Faptul că și-au ales manipularea în mod liber și au argumente pentru ea, nu îi asigură teoriei legitimitate. După cum observa pe bună dreptate recent cineva, nătărăul nu este neapărat cel care acționează fără motive și fără justificări. Nătărăul are întotdeauna un motiv al lui, o anumită înțelegere a realității – numai că această înțelegere este paralelă cu realitatea. [1] Nu este o întîmplare că reținerile față de serurile anticovid sunt exprimate în special printre cei care sunt de partea realității (adică cei care condamnă avortul și susțin familia naturală precum și principii și comportamente morale), în timp ce susținătorii campaniei de vaccinare anticovid sunt fie indiferenți în legătură cu problema avortului și a „căsătoriei” cuplurilor LGBT, fie susțin avortul și „căsătoria” LGBT în numele unei libertăți desprinsă de adevăr. Procedînd astfel, ei urmăresc eliminarea publică a noțiunilor de sens, de scop și de adevăr proprii funcționării oricărei minți sănătoase.

Prin urmare, atenția populației față de mesajele salvatoare precum și intuiția politică care ne permite să descoperim și anticipăm amenințările posibile pot fi cultivate doar în măsura în care cetățenii sunt conștienți de dispariția libertății, indiferent că aceasta este suprimată brutal sau condiționată prin diverse forme de presiune socială prin care indivizii sunt șantajați cu excluderea socială și chiar eliminarea fizică dacă nu se supun condițiilor noului contract social. Dacă receptivitatea noastră s-a rafinat pe parcursul comunismului, ea s-a diminuat vizibil în special în ultimii douăzeci de ani, astfel încît cei care nu și-au pierdut exercițiul citirii printre rînduri ar trebui să încerce să interpreteze public, cu voce tare, acele mesaje care ascund amenințări iminente. Pentru că decodificarea fiecărui astfel de mesaj dezvăluie, mai mult decît o nouă formă de agresiune, starea noastră de nelibertate.

Astfel, atunci cînd ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a declarat recent în cadrul unui interviu că nu crede „că se va ajunge la obligativitatea vaccinării”, dar că ministerul a pregătit formulare în care li se cere părinților acordul pentru vaccinarea copiilor [2] declarația poate fi văzută ca un mod prin care suntem de fapt pregătiți pentru obligativitatea vaccinării; nu este curios că de fiecare dată, în urma „consultării” părinților în legătură cu măsurile guvernamentale, suntem informați că majoritatea celor chestionați răspunde întotdeauna conform așteptărilor, adică în acord cu măsurile respective, chiar dacă nici unul dintre părinții chestionați pe care-i cunoaștem nu a răspuns afirmativ? Faptul că formularul nu este obligatoriu [3] poate să însemne că răspunsul nici nu contează. Poate că „riscul ca foarte mulți părinți să răspundă cu nu” a fost înlăturat deja. Pentru binele copiilor și pentru siguranța generală în școală: „Riscul este să răspundă foarte mulți părinți cu nu, dar atunci măcar știm și noi că, în cea mai mare parte, nu suntem de acord cu vaccinarea, dar în același timp vrem ca școlile să fie un mediu sigur.” (https://www.edupedu.ro/cimpeanu-nu-exista-sanctiuni-pentru-parintii-care-nu-raspund-la-formularele-care-vor-fi-distribuite-din-13-septembrie-ce-intrebari-va-contine-formularul-de-vaccinare-pentru-copii/).

Devin școlile un mediu sigur prin vaccinarea anticovid a copiilor? De ce este prelungită amenințarea virusului asupra copiilor, a căror imunitate la virus a fost verificată și confirmată deja și de ce este identificat coronavirusul ca singura amenințare la care sunt expuși copiii în școala românească? Dimpotrivă, mi se pare obligatoriu și chiar un test de responsabilitate ca orice părinte să fie îngrijorat de siguranța copiilor săi în școală în măsura în care școala a devenit:

- un instrument de ideologizare LGBT (https://romanortodox.info/29559-2/),

- un partener al organizațiilor care promovează noua revoluție culturală (care încurajează printre altele indivizii să-și ignore genul biologic și să-și aleagă genul opus sau absența oricărui gen, să avorteze, să-și renege cultura și identitatea națională)

- și în condițiile în care școala este supusă necondiționat și anticipat unui regim politic dedicat noii normalități, după cum se vede din promptitudinea cu care școala aplică în relația cu părinții și elevii deciziile arbitrare ale centrului (de pildă, condiționarea vaccinării, care în mediul rural a făcut ca profesorii, învățătorii și educatoarele să se vaccineze acolo unde primarilor li s-a cerut acest lucru pe linie de partid).

NOTE:

 

[1] „Many of those of normal intelligence have a misconception about stupidity. They believe that somehow the stupid are aware of generally accepted logic and the rational methods of getting things done, and ignore or overlook them for some reason. But that’s not it. The fact is that the stupid have their own personal systems of “logic” and “rationality” that appear perfectly workable and acceptable to them, systems that they follow religiously in the much the same way that you might follow an instruction sheet for putting together, say, a piece of furniture. The stupid have a worldview. The problem is that it’s at right angles (sometimes Riemannian right angles) to the actual universe as it exists.” https://www.americanthinker.com/articles/2021/09/yes_the_left_is_that_stupid.html

 

[2] „Le vom trimite părinților un formular la care să răspundă dacă copilul este vaccinat sau nu, iar în cazul în care copilul nu este vaccinat, dacă își dă acordul pentru vaccinare. Din 13 septembrie, părinții for primi aceste formulare. Eu rămân un susținător al vaccinării, dar vaccinarea este voluntară. Nu cred că se va ajunge la obligativitatea vaccinării.” https://alephnews.ro/educatie/sorin-cimpeanu-ministrul-educatiei-scoala-trebuie-sa-se-deschida-prima-si-sa-se-inchida-ultima-scolile-se-deschid-toate-cu-prezenta-fizica/

Vezi și https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/cimpeanu-parintii-vor-primi-formulare-pentru-vaccinarea-copiilor-ce-elevi-ar-putea-merge-la-scoala-si-la-incidenta-peste-6-la-mie-1642353

 

[3] „Nu există sancțiuni pentru părinții care nu răspund, dar îmi place să cred că vor fi foarte puțini aceia care nu vor răspunde. Repet, e dreptul lor să decidă cu da sau cu nu, dar să știm și noi care este dorința de vaccinare. Pentru acei părinți care vor decide că sunt de acord cu vaccinarea, să putem organiza echipe mobile în acele școli. Pe de altă parte, vă mai spun încă ceva… am așa un puseu de sinceritate… să vedem și noi cum stăm ca să ne eliminăm orice iluzie.” https://www.edupedu.ro/cimpeanu-nu-exista-sanctiuni-pentru-parintii-care-nu-raspund-la-formularele-care-vor-fi-distribuite-din-13-septembrie-ce-intrebari-va-contine-formularul-de-vaccinare-pentru-copii/

The laboratory of history

 

Unfortunately, history repeats itself only to the extent that man’s inclination to evil remains constant. But evil manifests itself in different ways and, as a rule, it presents itself as a (good) solution to an existing or previous evil: Bolshevism was the solution to the abuses of the Russian aristocracy, but also a solution to the Nazi monstrosity, while Nazism was the solution to Stalinist monstrosity. François Furet, whose In the Workshop of History inspired the title of this essay, spoke repeatedly about this reciprocity – complicity is the term used by the French historian – while explaining the difference between post-war European attitudes towards the two totalitarianisms, indulgence towards Soviet crimes being justified by the anti-fascism of the Soviet Union (cf. Le passé d'une illusion, Éditions Robert Laffont, Paris, 1995, p. 45-46).

If history were to repeat itself, man might have had a chance. But history, largely due to our inclination to evil, is increasingly the history of evil, and so it fixes its mistakes along the way. From one cycle to another, from one epoch to another, man’s chances of saving himself as a human being are dwindling.

It is said that we must learn from the mistakes of the past. I would say that we should learn especially from the solutions of the past. What we should remember from the solutions of the past is that they are always presented as safe and mandatory. If technology had allowed them, the totalitarianisms of the past would certainly have produced a vaccine that would cure the population of the bourgeoisie virus or of the virus of the racially impure individuals. All safe and mandatory solutions are final solutions.

In fact, as Furet points out, the virus that the two totalitarianisms of the last century tried to cure society of is democracy: “Le plus grand secret de complicité entre bolchevisme et fascisme reste pourtant l’existence de cet adversaire commun, que les deux doctrines ennemies réduisent ou exorcisent par l’idée qu’il est à l’agonie, et qui pourtant constitue leur terreau: tout simplement la démocratie.” (Le passé d'une illusion,  p. 46).

Totalitarianism begins with authoritarianism. And although the educated class rejects totalitarianism, it is nevertheless quick to support authoritarianism when an authoritarian regime pretends to represent the educated, even though democracy suffers from any abuse of authority. For instance, everyone in Romania felt honored by Klaus Iohannis’ superior refusal to participate in an electoral debate against his opponent Viorica Dăncilă; but there, in that refusal, the actual contempt of the current political regime for democracy and the individual freedoms we have eventually come to see as a society in the last two years was announced and already manifested: the refusal of dialogue, the refusal to justify political decisions, the flagrant disregard for the law and common sense, the sheer determination to achieve goals that become public only on – or rather after – their achievement.

If we pay little attention to the uniformity, conformity and cowardice of the middle class we could understand how communism was possible, while the anti-Marxism of serial conservatives combined with a mysticism of blood metamorphosed into the cult of the prison saints helps us understand how a criminal form of social organization such as the Legionary Movement was possible. I do not mean to say that anyone who opposes Marxism is necessarily a philo- or a neo-legionnaire. I mean that if the opposition to Marxism is not made in the name of the truth of faith, which denounces all ideologies as distorted forms of reality, then anti-Marxism not only becomes necessarily ideologized, but also tends to subordinate the Christian faith, ideologizing it in turn. If Soviet crimes were justified by anti-fascism, extreme right-wing crimes can be justified by anti-Marxism.

I understand that Secretary of State Raed Arafat is already preparing the outfit for the death of children, requiring the medical units in Bucharest to prepare COVID salons for children (https://www.capital.ro/dana-budeanu-il-pune-la-pamant-pe-raed-arafat-ce-vreti-sa-faceti-cu-copiii.html). If true, the Department for Emergency Situations chief’s request resembles the scene in the movies in which the victims are shown the tools of torture in order to make them speak. In our case, to be vaccinated.

Equally, if we consider the complicity between totalitarianisms that Furet was talking about, it is also possible that through this obvious new threat to our children, we will be suggested to follow the alternative of the green shirt (that is, the uniform of the members of the Legionary Movement) as the only solution to the current medical totalitarianism. After all, it is important that, in one way or another, democracy, the common adversary of totalitarianism of any kind, be kept at distance.

Laboratorul istoriei

 

Din păcate, istoria nu se repetă decît în măsura în care înclinația omului spre rău rămîne constantă. Însă răul se manifestă în moduri diferite și, de regulă, răul se prezintă ca o soluție bună la un rău existent sau anterior: bolșevismul a fost soluția pentru abuzurile aristocrației ruse, dar și o soluție pentru monstruozitatea nazistă, în timp ce nazismul era soluția pentru monstruozitatea stalinistă. François Furet, al cărui Atelier al istoriei mi-a inspirat titlul acestei postări, a vorbit repetat despre această reciprocitate – complicitate este termenul folosit de reputatul istoric –, explicînd totodată diferența dintre atitudinile europene postbelice față de cele două totalitarisme, indulgența față de crimele sovietice fiind justificată prin anti-fascismul Uniunii Sovietice (cf. Trecutul unei iluzii, Humanitas, 1996, p. 32-33).

Dacă istoria s-ar repeta, omul ar mai avea o șansă. Însă istoria, care este în mare parte, din cauza înclinației noastre spre rău, istoria răului, își repară greșelile din mers. De la un ciclu la altul, de la o epocă la alta șansele omului de a se salva ca om sunt tot mai reduse.

Se spune că trebuie să învățăm din greșelile trecutului. Aș spune că ar trebui să învățăm mai ales din soluțiile trecutului. Ce ar trebui să reținem din soluțiile trecutului este că sunt întotdeauna prezentate ca sigure și obligatorii. Dacă tehnologia le-ar fi permis, totalitarismele trecutului ar fi produs cu siguranță un vaccin care să vindece populația de virusul burghezo-moșieresc sau de indivizii impuri rasial. Toate soluțiile sigure și obligatorii sunt soluții finale.

De fapt, după cum arată Furet, virusul de care cele două totalitarisme ale secolului trecut au încercat să vindece societatea este democrația: „Marele secret al complicității dintre bolșevism și fascism rămîne însă existența acelui adversar comun pe care ambele doctrine îl minimalizează și exorcizează susținând că ar fi pe moarte, și care totuși e solul din care au crescut: pur și simplu democrația” (Trecutul unei iluzii, p. 33).

Totalitarismul debutează prin autoritarism. Și cu toate că societatea educată respinge totalitarismul, ea se grăbește să susțină autoritarismul atunci cînd acesta pretinde că o reprezintă, chiar dacă democrația ar avea de suferit prin acest abuz de autoritate. Toată lumea bună din România s-a simțit onorată de refuzul superior al lui Klaus Iohannis de a participa la o dezbatere electorală cu Viorica Dăncilă; dar acolo, în acel refuz, era anunțat și se manifesta deja disprețul actualului regim politic față de democrație și libertățile individuale pe care-l constatăm ca societate în ultimii doi ani: refuzul dialogului, refuzul de justificare a deciziilor politice, ignorarea legii și a bunului simț, hotărîrea de a atinge obiective care devin publice de-abia odată cu – sau după – realizarea lor.

Dacă suntem puțin atenți la uniformitatea, conformismul și lașitatea clasei de mijloc am putea înțelege cum a fost posibil comunismul, în timp ce antimarxismul conservatorilor de serie combinat cu o mistică a sîngelui metamorfozată în cultul sfinților închisorilor ne ajută să înțelegem cum a fost posibilă o formă criminală de organizare socială precum Mișcarea legionară. Nu vreau să spun că oricine se opune marxismului este neapărat filo- sau neo-legionar. Vreau să spun că dacă opoziția la marxism nu se face în numele adevărului de credință, care denunță toate ideologiile ca forme deformate ale realității, atunci antimarxismul nu doar că devine în mod necesar ideologizat, ci tinde să-și subordoneze și credința creștină, ideologizînd-o la rîndul ei. Dacă crimele sovietice au fost justificate prin anti-fascism, crimele extremei drepte pot fi justificate prin antimarxism.

Înțeleg că secretarul de stat Raed Arafat pregătește deja instrumentarul morții copiilor, solicitînd unităților medicale din Capitală să pregătească saloane COVID pentru copii (https://www.capital.ro/dana-budeanu-il-pune-la-pamant-pe-raed-arafat-ce-vreti-sa-faceti-cu-copiii.html). Dacă este adevărat, solicitarea șefului DSU seamănă cu scena în care victimei i se arată instrumentele torturii pentru a o face să vorbească. În cazul nostru, să se vaccineze.

La fel de bine, dacă avem în vedere complicitatea dintre totalitarisme despre care vorbea Furet, este posibil ca prin această amenințare evidentă la adresa copiilor noștri să ni se sugereze alternativa cămășii verzi ca singura soluție la totalitarismul sanitar actual. Important este ca, într-un fel sau altul, democrația, adversarul comun al totalitarismelor, să fie ținută la distanță.