Dimineață, la poarta bisericii, un băiat sărman
vindea buchețele de liliac: „Doi lei buchetul, domnu’, doi lei!”
I-am dat doi lei, dar i-am spus că nu vreau
florile. „Așa, pentru tine”, i-am spus. „De Sfîntu’ Gheorghe”, am adăugat, sperînd că poartă numele
sfîntului.
Fie că știa deja de sărbătoarea de astăzi, fie că
auzise numele sfîntului rostit în timpul slujbei, cert e că băiatul se lumină
dintr-o dată. Nu pentru bani, ci pentru că mă recunoscu: „Dumneavoastră sînteți
Sfîntul Gheorghe?!” Acum, spuneți și dumneavoastră: ce puteam face? Am confirmat
cu modestie. Atunci chipul i se lumină și mai mult, de parcă ar fi fost
martorul neștiut al Schimbării la Față: „La mulți ani, domnu’, la mulți ani!”
Nimeni nu-l va crede cînd va spune că astăzi s-a
întîlnit cu Sfîntul Gheorghe. Pe bună dreptate! Dacă sfîntul ar fi venit cu
adevărat, nu i-ar fi dat băiatului doar doi lei, ci mai mulți. Și, oricum, dacă
ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu l-ar fi văzut pe el, ci doar pe fiul sau pe fiica dregătorului
cetății. Dar, în primul rînd, dacă ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu s-ar fi
dus la o biserică de cartier. S-ar fi dus sus, în Dealul Patriarhiei, unde îți
poți lăsa liniștit caii-putere. De altfel, acela este și locul preferat al Balaurului,
care își lasă mașina acolo de fiecare dată cînd are treabă prin oraș. Am
glumit, desigur: Balaurul își lasă mașina în Deal din simplul motiv că acolo
locuiește.
Dar poate că, peste mulți ani, la predica de
Sfîntul Gheorghe, preotul va aminti și această minune făcută de sfînt, despre cum i-a apărut sfîntul unui copil la intrarea într-o biserică și cum i-a dat niște bani sau chiar niște boabe de fasole care au crescut într-un vrej înalt pînă la cer. Ei, să fim serioși, de apărut poate c-o fi apărut, dar nu la o biserică oarecare, ci neapărat la una mare și importantă: undeva, în Sfîntul Munte, de pildă, sau cel
puțin la Catedrala Mîntuirii.
De aia îmi place mie să merg la biserici de
cartier. Nici nu știi cînd te întîlnești cu sfinții. Cu o precizare: la
bisericile de cartier te întîlnești cu ei acum.
Bisericile mari, în schimb, au nevoie de secole pentru a recunoaște și asimila
minunile mici, cotidiene, care te copleșesc oricînd în orice biserică de
cartier.
Poate că băiatul va păstra o vreme amintirea
acestei întîlniri, poate că a uitat-o deja. Poate că ea este importantă pentru el, dar
este și mai importantă pentru „Sfîntul” Gheorghe: el ce va face, la ce se va
gîndi? Va deveni el Sfîntul Gheorghe,
Dumitru, Ștefan, Ioan, Mihai, Gavriil, Constantin, va deveni ea Sfînta Maria, Ioana, Elena, Ana,
Teodora, Gabriela, Mihaela, Irina?
Cînd vorbim despre minuni, să nu uităm că cea mai
mare minune este cea a credinței. Pentru că unora le lipsea credința, nici
măcar Iisus nu a putut săvîrși minuni.
Băiatul sărman pe care l-am întîlnit dimineață
avea credință. Cu toții avem credință; de pildă, cu toții credem că băiatul nu avea
nimic altceva decît buchețele de liliac.
Eu, însă, n-am fost nici credincios, nici
necredincios. Am fost doar un fraier care nu a știut să cumpere flori de la
Sfîntul Gheorghe.
M-aș fi umplut de bani!
