Rîdem pe seama specimenelor din administrație
(Parlament, Guvern, Președinție): ba că unul e incoerent, ba că unul e mut, ba
că toți sînt mincinoși.
Dar asta este exact ce vor și ei: să rîdem. Să nu
fim biete animale ținute în condiții inumane, ci să ne simțim liberi. Liberi
doar să rîdem. Să fim bine-dispuși. Pentru că stresul alterează gustul cărnii.
Ni se pare de tot rîsul că avem un guvern alcătuit
și condus de analfabeți. De fapt, ar trebui să ne mirăm că aceste specimene au fost
capabile să învețe să vorbească, că au reușit să treacă de la comunicarea prin
semne și semnale la limbajul articulat. Este greu să nu crezi în evoluționism
în fața spectacolului oferit de actuala clasă politică.
Lupul tocmai a înghițit-o pe bunicuță, dar noi, în
loc să ne îngrozim de colții, ghearele și coada lui, ne mirăm că ne răspunde
prin niște replici citite de pe foaie.
— He-he, ce față ciudată, fără ochi și urechi,
doar cu o gură mare, da’ tot nu poate vorbi cum
trebuie, ha-ha și ce mîini mari are, ce penal penibil...
Și Vînătorul? Vînătorul așteaptă după ușă. Arată
absolut normal cu excepția faptului că nu se vede.
Ce-ar face dacă ne-am opri din rîs? Ne-a arătat-o
în decembrie 1989: multă vreme, nu ne-am mai putut opri din plîns.
