Pe pervazul ferestrei de la bucătărie
am găsit o frunză de tei îndoită
cu grijă
ca și cum înăuntru s-ar fi aflat vreun secret.
Pe cînd mă gîndeam dacă să o desfac sau nu,
pe trotuar tocmai trecea o tînără
dezdoită cu grijă,
ca și cum înăuntru nu s-ar mai fi aflat nici un secret,
de parcă toate secretele ar însemna același lucru –
și nici ăla cine știe ce.
și nici ăla cine știe ce.
Am lăsat frunza de tei îndoită.
Corola ei de mister a rămas presată
între paginile orelor de biologie de la care am chiulit.
Nu mai puteam decît să mă las învăluit în frunza frunzei de tei,
în taina ei.