„Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce
plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu
L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.
Iisus i-a zis: Maria!
Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule)
Iisus i-a zis: Nu te atinge de
Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă
sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.
Şi a venit Maria Magdalena
vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei.”
(Ioan, 20: 15-18)
Nu știu dacă doamna Eugenia Vodă își distruge
emisiunile cu premeditare; nu-mi dau seama dacă o face involuntar sau dacă este
modul domniei sale de a se răzbuna pe invitați, pe telespectatori sau doar pe
viață, în general. Poate că nu și-a propus decît să fie ținută minte de oameni,
chiar dacă asta a însemnat să fie detestată de orice om normal care i-a urmărit oricare dintre emisiuni fie doar și pentru cîteva clipe.
Nu știu dacă există măcar o singură ediție coerentă
în cadrul emisiunii Profesioniștii; adică o ediție în care invitatul să apuce
să spună ce are de spus, ori să răspundă la întrebare înainte de a fi întrerupt
de altă întrebare, ori să reușească să ofere propriul lui răspuns, diferit de
cel impus de doamna Vodă. Sau dacă există vreo singură emisiune a cărei coerență
să nu fie definitiv distrusă de modul aberant și complet aleatoriu de editare și montaj,
în care succesiunea de întrebări și răspunsuri să nu fie decupată și rearanjată
de parcă ar fi vorba de replici din emisiuni diferite, nu doar cu invitați
diferiți, ci aflați, în plus, și în etape diferite ale vieții lor. Emisiunea
doamnei Eugenia Vodă îmi pare un colaj dadaist în care diverse secvențe legate
de biografia, impresiile și performanțele invitatului sînt scoase și expuse la
întîmplare. Dar poate că pînă și în acest caz ar mai fi existat o urmă de sens,
dacă acesta nu ar fi fost în prealabil temeinic tocat cu blenderul veritabilei
Furii, hotărîtă să-i pedepsească exemplar pe toți cei care îi intră în studio.
Din aceste motive, nu am reușit să rezist pentru a
urmări integral nici una dintre emisiunile care m-au interesat în mod special (cu
Dinică, Dem Rădulescu și cu Andrei Pleșu, marii noștri actori de ieri,
respectiv de astăzi). Cu toate acestea, găsesc totuși resurse de naivitate și
încredere pentru a urmări emisiunile mai noi, în speranța că atenția și voinţa
doamnei Vodă de a-i face pe invitați să spună doar ce le sugerează au mai
slăbit cu vîrsta. Bineînțeles, mă înșel de fiecare dată.
Chiar și așa, nu am putut să nu fiu
impresionat de ultima emisiune, de sîmbătă 28 aprilie, cu doamna regizor și
scenarist Adina Pintilie (https://www.youtube.com/watch?v=vW4XvryzUDE).
În arhiva emisiunii de pe TVR1 înregistrările sînt postate cu un decalaj de o lună,
așa că voi reveni poate cu unele observații peste o vreme, la momentul postării acestei
emisiuni.
Deocamdată vreau doar să remarc sinceritatea
impresionantă a doamnei Pintilie. Nu în sensul unor dezvăluiri intime, conotația
imediată a cuvîntului „sinceritate” în mentalul colectiv de astăzi, și cu atît
mai previzibilă în urma filmului Touch Me
Not. Aici mă refer la sinceritate ca deschidere. Adică de încercarea și
dorința de a deschide fereastra în ambele sensuri: atît spre în afară, cît și
spre înăuntru. Pe Adina Pintilie o crezi, chiar dacă nu ești de acord cu ea.
De ce să o crezi? Pentru că toți ceilalți
(politicienii, elita, ierarhia B.O.R.) fie mint, fie nu cred în lucrurile pe
care le afirmă. Credem în cei care cred în ceea ce spun, chiar dacă ceea ce
spun ei nu este adevărul. Cînd nimeni nu mai crede în nimic, ci doar, în cazul
cel mai fericit, îi crede pe cei care credeau cîndva, tinzi să crezi în oricine
crede acum în ceva de acum.
Prin credință, ceea ce nu este adevărul devine
ceva adevărat. Dacă eroarea evidentă poate întemeia o credință puternică,
precum în cazul unor forme de schizofrenie sau în cel al sectelor fanatice, cu atît
mai mult o pot face fragmentele de adevăr. Erezia greșește nu pentru că este o
minciună, ci pentru că nu este decît un fragment de adevăr. Erezia este în
același timp o credință falsă și o credință falsă.
Orice credință poate muta
munții. Pînă și credința greșită poate muta munții, ridicîndu-i uneori din
marea indiferenței și nepăsării. Numai necredința nu-i poate mișca, lăsîndu-i
să se erodeze, să se prăbușească. Necredința poate doar să prefacă munții în
praf și pulbere.
Nu cred că praful și pulberea în care ne complacem
ne îndreptățesc să respingem deschiderea pe care ne-o oferă Adina Pintilie.
Avem oare ceva de oferit la rîndul nostru?
Cu toții avem icoane, dar cîți dintre noi mai avem
și ferestre? Cîți dintre noi îi vedem pe cei care plîng și-l caută pe Domnul?
Cîți dintre noi mai plîngem și-L mai căutăm?
