Olimpiada a devenit o competiție globală dedicată nu întrecerii între sportivi, ci ideii umaniste de autodepășire. Performanța sportivului de astăzi este folosită pentru a justifica ideologic credința în puterea omului de a se depăși pe sine. Sportivul de performanță este individul care a depășit limitele fizice ale omului normal, așa cum membrii LGBTQ au depășit limitele normalității stabilite de religiile din trecut. În mentalitatea progresistă, căsătoria homosexuală ori transsexualismul nu reprezintă decît un nou record al conștiinței morale, un record superior pe de o parte pentru că este nou, pe de alta pentru că, prin noutatea lui, anulează vechile recorduri morale, care trebuie depășite în mod necesar nu pentru că nu sunt valide sau adevărate, ci pur și simplu pentru că sunt vechi, deci necorespunzătoare omului nou.
În această competiție, este evident că noua religie este superioară creștinismului idolatru de astăzi, care și-a pierdut puterea pe măsură ce și-a dorit mai multă putere și mai puțin adevăr. Istoria creștinismului ne arată că el poate deveni fie puternic, renunțînd cu totul la Revelație, fie adevărat renunțînd cu totul la idolatrie (în cazul României, idolii principali sunt reprezentați de Pleșu, intelectualul creștin al României și de Iustin Pârvu, duhovnicul neamului). Dar mai pot ortodocșii de astăzi să refuze idolatria? Idolatria îți dă putere doar împotriva adevărului. Idolatria este incluzivă și tocmai de aceea Biserica primelor trei secole d. Hr. a fost prigonită, pentru că ea nu accepta să fie incluzivă față de idoli. Biserica apostolică putea accepta o societate deschisă, pluralistă, relativistă, idolatră; dar nu putea accepta o Biserică deschisă, incluzivă. Biserica este universală în sensul că este tot timpul și pretutindeni adevărată, vie și sfîntă, nu în sensul că îi cuprinde pe toți, indiferent de ce cred ei despre adevăr.
Astăzi, la fel ca în primele veacuri, a redevenit riscant să afirmi public că există lucruri incompatibile cu creștinismul. Spre deosebire însă de Biserica primară, ortodoxia românească actuală îi binecuvîntează pe credincioșii deschiși, incluzivi, convinși că Biserica este destul de primitoare pentru a ne primi împreună cu idolul nostru în măsura în care vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Cum spunea cineva recent, „nu există un mod unic de a ne apropia de Dumnezeu.” Asta poate să însemne că nu există nici o credință unică care să ne permită apropierea de Dumnezeu. Într-un mod poate mai puțin vizibil decît spectacolul oferit de ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris din 2024, ortodoxia își depășește la rîndul ei propriul record de credință, trecînd de la credința „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3), la credința pe care ne-o dăm singuri, pe măsura noilor noastre puteri.
