Cu excepția anului 1996, cînd românii au votat pentru ceea ce părea a fi binele indiscutabil, s-a votat de fiecare dată răul mai mic. Bineînțeles, răul mai mic profita imediat de ocazie pentru a se transforma în răul mai mare. Sau poate că răul era mai mare de la bun început în toate variantele lui politice, dar noi preferam să credem că cel puțin unii draci nu erau chiar atît de negri.
În orice caz, la începutul fiecărui nou mandat, cei aleși se năpusteau cu forțe proaspete și cu o violență sporită asupra instituțiilor, economiei și societății. Asta era valabil mai ales pentru cei care veneau din opoziție, fiind evidentă intenția lor de a se răzbuna pe prada care îi ținuse la distanță un ciclu electoral. Dar indiferent de poziția ocupată în intervalul respectiv, la putere sau în opoziție, cu toții promiteau spre sfîrșitul mandatului că în viitorul mandat lucrurile vor sta altfel. Și de fiecare dată s-au ținut de cuvînt: lucrurile au stat întotdeauna mai rău în mandatul următor.
După 35 de ani, ar trebui poate ca cel puțin un lucru să ne fie clar: luxul răului mai mic nu ne-a fost oferit de fapt niciodată. Nu ne-au fost oferite decît diferite ipostaze ale aceluiași rău mai mare. Dar cred că acum este pentru prima dată în întreaga noastră istorie post-comunistă cînd răul nu mai este camuflat într-un rău mai mic. Răul însuși pare că a dispărut, fiind înlocuit de nimic.
