Trebuie să dai ceva nu doar pentru a primi ceva, ci și atunci cînd nu poți refuza ceva. Uneori nu poți să nu primești ceea ce alții au neapărată nevoie să-ți dea. Chiar și pentru lucrurile care nu-ți sunt de trebuință trebuie uneori să dai ceva pentru ca ele să nu ajungă să te lipsească de lucrurile care-ți sunt de trebuință. Băștinașii din cele două Americi știau deja din clipa în care le-au dat invadatorilor blănuri pe whisky și aur pe mărgele de sticlă și tinichele că vor rămîne în curînd fără pămînt iar locul lor dintotdeauna va putea fi vizitat doar în poveștile strămoșilor. Între timp, invadatorul din specia Homo Americanus a învățat să negocieze încă și mai bine, astfel încît în prezent ia de la băștinași bogățiile pămîntului odată cu pămîntul însuși doar în schimbul unei șepci magice, care face nu doar ca un nimic să fie, ci să fie mare din nou și din nou și din nou. Spre deosebire de alte tipuri de invadatori, precum nazistul ori sovieticul, care smulg prin forță bunurile de care au nevoie, Homo Americanus ia lucrurile printr-o operațiune de transformare care face pe de o parte ca rezistența să fie mai redusă, iar pe de alta ca recuperarea bunurilor să fie imposibilă.
Rezervația pare să reprezinte o promisiune a libertății atunci cînd alternativa este lagărul de concentrare, ceea ce explică de ce elita intelectuală autohtonă nu doar că respinge posibilitatea realizării și păstrării libertății în afara rezervației, ci se străduiește mai ales să renoveze vechile lagăre, refacînd gardurile căzute, reparînd porțile și văruind bordurile aleilor care leagă dormitoarele goale de camerele de gazare, în timp ce liderii ortodocși ne asigură că rezervația constituie mediul natural unic în care poate prospera Grădina Maicii Domnului.
