Un om eliberat nu este neapărat un om liber, deși un om liber poate avea nevoie de eliberare.
Un om eliberat este doar un om liber să meargă în orice direcție dorește. Un om liber vrea să meargă doar în direcția bună, chiar dacă are libertatea de a merge în orice direcție.
Faptul de merge într-o direcție precisă nu înseamnă că acea direcție este neapărat cea bună. După cum observa nu mai știu care gînditor român, cîinii vagabonzi au întotdeauna aerul că știu unde merg. Cei mai mulți oameni de astăzi se străduiesc să lase exact aceeași impresie.
Direcția bună nu
este niciodată cea mai puțin rea, nici cea mai bună dintre direcțiile posibile,
deși este întotdeauna cea mai riscantă pe termen scurt, după cum direcția rea este cea mai riscantă pe termen lung. Direcția bună este mai precisă, mai sigură și mai clară decît direcția rea:
indiferent de locul și momentul din care o privim, la capătul direcției bune se vede de
fiecare dată Crucea care ne așteaptă. Cînd nu mai vedem Crucea, este semnul că am pierdut direcția bună.
Modernitatea i-a eliberat pe oameni de imperativul direcției bune, făcîndu-i să creadă nu doar că pot merge în orice direcție (de unde și nevoia pentru o viteză tot mai mare), ci și că nu există o direcție bună cu excepția celei pe care și-o aleg singuri. În gîndirea modernă, o direcție devine bună doar prin actul alegerii ei strict individuale. La rîndul ei, alegerea este bună doar în măsura în care îl reprezintă pe cel care alege și nu binele intrinsec care este ales. În modernitate, binele este bun doar în virtutea alegerii lui. Nu există un bine prealabil alegerii și, de fapt, nu există nimic anterior alegerii. Prin urmare, alegerea nu doar ordonează lumea în sens etic, ci o întemeiază ontologic, o creează. De aceea, uciderea copiilor prin avort reprezintă în modernitate:
1. un lucru bun, care trebuie celebrat ca atare pentru că o reprezintă pe mama care își afirmă prin actul criminal nu doar propria ei demnitate umană, ci și demnitatea persoanei umane în general. Prin filicid, prin uciderea propriul fiu sau fiică, mama este făcută să creadă că se salvează și salvează totodată umanitatea, împlinind actul pe care Avraam nu l-a dus pînă la capăt. Uciderea propriului copil este percepută astfel ca jertfă restauratoare, actul indispensabil mîntuirii prin afirmarea de sine.
2. un act dătător de viață, superior moral actului de a naște care supune mama unui proces care o desființează în demnitatea ei de ființă care alege. Departe de a fi un act criminal, avortul este un act care dă viață, renăscînd-o pe posibila mamă într-o nouă persoană. Prin alegerea avortului, mama dobîndește putere, autoritate, responsabilitate, încredere, echitate/corectitudine (equity), susținerea din partea comunității, conștiință de sine, reziliență și libertate, un larg set de capacități și valori cuprinse în noțiunea liberală de „empowerment”.
Așa funcționează o gîndire eliberată. Deși o gîndire eliberată pare o gîndire capabilă să aleagă, în realitate ea este o gîndire care refuză alegerea direcției bune. Odată cu dispariția creștinismului și a gîndirii libere adusă de el, direcția bună ajunge ori să fie ignorată, ori să fie respinsă ca singura direcție rea.
