Despre ce și cum mîncăm cînd îl mîncăm pe Dumnezeu

 

Putem să-l mîncăm pe Dumnezeu din obligație, din interes, din obișnuință, din politețe, din curiozitate, din lipsă de altceva, ca să nu rămînă nemîncat, ca să nu se strice, ca să fim în rînd cu lumea bună, ca să ne afirmăm aprecierea pentru valorile civilizației europene, ca o declarație împotriva barbariei, deci ca un act de cultură, ca să ne ferească de rău, adică de boală, de sărăcie, de nenoroc și de-o viață în singurătate și mai scurtă de 90 de ani, ca o scutire pentru alte gesturi mai solicitante, putem să-l mîncăm pentru că l-au mîncat și alții și n-au pățit nimic, putem să-l mîncăm pentru că nu e Dumnezeu însuși, ci doar o idee, doar un simbol, iar noi suntem oameni de idei, suntem ființe simbolice care se regăsesc prin acest act simbolic – sau putem să-l mîncăm pentru că n-avem încotro, pentru că trăind în El, mișcîndu-ne în El și fiind în El (Fapte 17, 28), trupul Lui devine hrana reală, iar hrana trupească se dezvăluie drept cea simbolică și se poate constitui ca hrană doar în măsura în care îi este păstrată valoarea simbolică. 

 

Simțul logic

 

Tot mai mulți oameni sunt preocupați să mănînce sănătos. Ca și cum ar mai exista o altă planetă, un pămînt sănătos, diferit de cel bolnav pe care trăim, de unde le-ar putea veni această hrană miraculoasă. Sau, presupunînd totuși că o hrană sănătoasă ar fi posibilă pe planeta noastră, ca și cum sufletele lor bolnave ar putea fi vindecate de alimentele bio/eco sau de regimul vegan. Ca și cum un trup sănătos ar putea susține ori vindeca sufletul și mintea bolnave. Însă mintea nu se face sănătoasă într-un trup sănătos: vorba latinului vrea să spună doar că atunci cînd mintea ți-e sănătoasă, ai șanse mai mari ca și trupul să-ți fie sănătos.

Problema hranei nu ține însă numai de contaminarea ei cu substanțe toxice, ci și de modificarea ei pretins inteligentă. Presupun că entuziaștii adoptării colective a modelului IA în vederea realizării sintezei om-mașină preferă să evite alimentele inteligente realizate prin manipulare genetică așa cum e de așteptat că se vor sacrifica și vor renunța, de dragul celor din jur, desigur, la performanțele oferite de implanturile neuronale și de augmentările oferite prin tehnologiile de tip „gain of function” pe care le vor recomanda însă tuturor în numele binelui superior al omenirii. Dar această modificare a alimentelor face din problema hranei o problemă spirituală dintr-o perspectivă cu totul neașteptat: pentru că logosul ei este unul nou, reproiectat astfel încît să servească nu doar profitului și controlului, ca pînă în prezent, ci și hrănirii unei specii umane modificată la rîndul ei mental și, cu voia legilor rescrise ale evoluției, biologic.

Dacă logosul unui lucru determină sensul, esența și scopul lui, atunci lucrurile pot fi transformate odată cu modificarea sau înlocuirea logosului lor propriu. O lume cu adevărat nouă nu poate fi inaugurată decît printr-un logos nou, capabil să determine cauzalități noi ori să le genereze oricînd în funcție de nevoile momentului. Inteligența artificială are capacitatea, prestigiul și autoritatea necesare acestei sarcini. Dar în timp ce inteligența artificială nu poate fi nici bolnavă, nici sănătoasă, ci doar funcțională sau disfuncțională, vedem încă de pe acum cît de grav dăunează sănătății inteligenței oamenilor care au adoptat-o nu atît ca model de gîndire, ci și ca model de simțire.

Pentru omul tradițional, sănătatea ținea de acordul cu natura lucrurilor, care, pentru creștinul tradițional (dispărut de cel puțin un secol în Apus și de două generații în România), era determinată de rațiunile divine așezate de Dumnezeu în ordinea creată. Creația era întemeiată și exista pe o rețea de sensuri care comunicau între ele în timp ce-și reflectau Creatorul și mi se pare important de observat că termenul ales de români pentru elementul de bază al vorbirii, și anume „cuvînt”, vine din latinescul „conventus”, care înseamnă „adunare”, „întrunire”. În ciuda faptului că semnificația verbală a lui „conventus” este secundară, românii l-au preferat totuși lui „verbum”. Pentru strămoșii noștri, nu „verbum”, ci „conventus” S-a făcut trup. Acest fapt ne ajută să vedem că în limba noastră cuvîntul nu este doar o simplă unitate verbală înzestrată cu sens, ci el are sens, iar sensul este sens cu adevărat doar în măsura în care cheamă, păstrează și aduce împreună. Consider că această înțelegere specifică a cuvîntului explică deopotrivă trăsăturile caracteristice ale poporului român (ospitalitate, omenie, cumpătare etc) precum și trăsăturile negative, diametral opuse (aversiunea față de cei din jur, vanitatea, justificarea exceselor etc) pe care le-a dobîndit odată ce a pierdut această conștiință comunitară a propriei limbi, întemeiată explicit nu atît pe puterea creatoare a lui „verbum”, cît pe capacitatea unificatoare a lui „conventus”.

Pe cine aduce cuvîntul la un loc? Îi aduce pe cei care au conștiința locului, pe locuitori. Pe toți cei care pot primi Cuvîntul, Care S-a făcut trup pentru toți cei făcuți după chipul Lui. Pentru creștin, sănătatea nu este asigurată în primul rînd de acordul cu natura lucrurilor și cu atît mai puțin de hrana „sănătoasă” și de condițiile „sănătoase” de viață, ci de acordul cu logica lucrurilor descoperită prin adoptarea minții lui Hristos.

Pentru creștinul din trecut, hrana sănătoasă era hrana logică, adică o hrană care avea și sens, nu doar proteine și calorii. Hrana de astăzi nu satură, ci doar umflă, îngrașă și în mod sigur îmbolnăvește nu doar pentru că este „cu chimicale” ori modificată genetic, ci în primul rînd pentru că, pe de o parte, i-a fost eliminat logosul, iar, pe de alta, pentru că omul a renunțat la simțul său logic. În absența acestui simț, omul nu se poate hrăni logic pentru că nu poate trăi logic, adică potrivit logosului.