Dacii și romanii

 

Aspectul fizic și comportamentul susținătorilor români ai suveranismului inspiră mai mult îngrijorare și chiar teamă în zona claselor de mijloc și superioare și mai puțin respect și încredere. Asta pentru că oprimații au un aer comun așa cum membrii elitei au peste tot în lume și în cursul istoriei un aer comun. Forța fizică și numărul reprezintă atuul claselor inferioare așa cum știința este izvorul puterii claselor superioare. Figurile necizelate, aspre și hotărîte ale dacilor nu au rămas fixate în blocurile Columnei lui Traian, ci s-au transmis din trecut pînă astăzi printre românii săraci și needucați la fel cum chipurile înseninate de prosperitate și cultură ale romanilor pot fi regăsite în zona tefelistă și în segmentul pro-occidental din România.

Poate că la sfîrșitul ciclurilor istorice, elementele separate care au reușit să fuzioneze pentru o vreme se desfac din compunerea lor istorică, iar sintezele se refac ori dispar sub acțiunea unor presiuni istorice nemaiîntîlnite și, tocmai de aceea, neprevăzute. Simbolic vorbind, furtul unor piese din tezaurul dacic, prezența tot mai grăitoare a Stegarului Dac, recursul suveranist la miturile fondatoare din trecutul îndepărtat reprezintă tot atîtea semne care indică o reluare a vechiului conflict daco-roman, în cadrul căruia UE reprezintă într-un mod consecvent interesele vechiului imperiu roman.

Una dintre ironiile acestui nou conflict este că de data aceasta dacii au fost conduși de un comandant roman, Călin Georgescu fiind evident pregătit de structura imperială pentru a ocupa un rol în cadrul stăpînirii UE, de unde și acuzația de trădare care i-a fost adusă de actuala Romă. 

 

Gîndul de seară (112)

 

Prin păcat și prin moarte, omul s-a înstrăinat radical de Dumnezeu. De aceea, pentru a se apropia de om, nu era suficient ca Dumnezeu să se facă om. Omul era la fel de străin față de Dumnezeu în prezența lui Hristos cum fusese și înainte de Întruparea Fiului. Pentru a se putea apropia de om, Dumnezeu trebuia să intre în moartea omului, ridicînd piatra păcatului de pe mormîntul omului.

 

Înfrîngeri favorabile

 

Rezultatul din meciul de aseară împotriva Bosniei este exclusiv meritul lui Mircea Lucescu, care respectă fidel principiul tradițional al școlii românești de antrenori: „mai bine pierd cu anumiți jucători decît să cîștig cu alții”. În mod concret, echipa este făcută la fiecare meci doar pentru a da o șansă unor jucători eșuați, reprezentați aseară de Stanciu, Hagi și Răzvan Marin și niciodată pentru a da o șansă României. Crainicii tv sunt complici la această subminare a șanselor României, ignorînd în mod vizibil în comentariul lor erorile jucătorilor preferați în ciuda nivelului lor penibil de pregătire, criticînd în schimb jucători decenți și ignorînd chiar meritele jucătorilor cu adevărat valoroși, precum Dennis Man, Mitriță sau Moruțan, care ne-ar fi adus victoria pe cît de dorită de români, pe atît de nefavorabilă jucătorilor ratați pentru care este făcută de fapt echipa.