Principala funcție a ierarhului ortodox și a profesorului de teologie din învățămîntul teologic ortodox românesc (din preuniversitar și universitar deopotrivă) nu este una teologică, ci una administrativă. Rolul lor nu este de a consolida și dezvolta credința creștină ortodoxă, ci de a o deturna în vederea reducerii ei la un devotament orb, total și necondiționat, față de sistemul administrativ bisericesc. În cadrul acestui sistem, există diferite direcții, secții, servicii, departamente, sectoare, birouri etc. Toate acestea acționează unitar, chiar dacă unele acțiuni par diferite sau opuse, precum direcția naționalistă și cea pro-occidentală. Unitatea acestor „lucrări” este determinată de propriul interes. Acest interes este unic, comun și suprem. El este motivat exclusiv de supraviețuire, obținută prin mijloace a căror singură relație cu adevărul creștin ține de maimuțărirea lui. Deși există rivalitate între diferite grupuri, aceasta nu amenință niciodată legea supremă a supraviețuirii cu orice preț. De fiecare dată cînd rivalitatea atinge prima cotă de pericol, grupurilor implicate li se reamintește importanța unității și a recunoașterii prevalenței lucrurilor pe care le au în comun (unul singur, de fapt), față de cele care le despart.
Prețul acestei fidelități obținută prin co-interesare și întreținută ori refăcută prin șantaj emoțional, uneori și material, este sterilitatea intelectuală și spirituală, pierderea integrității și a discernămîntului, servilismul abject, duplicitatea patologică, frica anticipativă (teama că și-ar putea răni superiorii printr-o reacție nepotrivită sau întîrziată), agresivitatea prealabilă (față de orice potențială amenințare la adresa superiorilor), trăsături apreciate și răsplătite corespunzător de sistemul bisericesc pe măsura dezumanizării pe care o realizează. Întîlnim aceste trăsături în egală măsură în zona educată și în cea needucată, în cea pro-occidentală, culturală și civilizațională și în cea naționalistă, magico-mistică atît în cadrul Noii Biserici Ortodoxe Române (NBOR), cît și în ansamblul societății românești, cu diferența că în cazul grupurilor din mediul secular scopul nu este unitatea socială, ci eliminarea grupului opus, care împiedică realizarea acestei unități. Acestea sunt efectele amplificate ale gîndirii de grup (despre care am mai scris la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/10/despre-beneficiile-si-costurile.html), care se manifestă în mod necesar în urma prăbușirii unei ordini sociale și care acționează în vederea disoluției unității umane așa cum agenții societății deschise au acționat în România în primul deceniu post-comunist în vederea disoluției sociale, creștine și naționale.
Sub conducerea
gestionarului-șef al ortodoxiei românești, PF Daniel, NBOR a reușit să facă o
artă din această formă de dresaj dezumanizator. Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea?), școlile
ortodoxe, de stat ori private, sunt căutate de părinți și recomandate de intelectuali
conservatori care-și mărturisesc public, în cadrul unor emisiuni televizate, durerea
pe care le-o provoacă criza generată sistemului public de educație reforma
învățămîntului din România (https://www.youtube.com/watch?v=j62v9IWqlSw) în timp ce-și recuperează optimismul în mediul educațional ortodox.
Dar este sistemul ortodox de educație un model de educație? Nu a fost oare
reformată și BOR la fel ca restul societății românești? A produs oare BOR în
ultimii treizeci de ani și altfel de caractere decît cele inspirate de modelul
Zelea Codreanu sau de modelul Andrei Pleșu? Ce tip de discernămînt și de educație poate oferi un ierarh
precum PF Ignatie al Hușilor (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/11/noul-discernamint.html)?
Am aflat recent că, în cadrul conferinței dedicate discernămîntului elitei
intelectuale, „cîteva sute de preoți” i-au cîntat lui Papahagi „vrednic este” (https://www.facebook.com/
În școlile ortodoxe de orice nivel, candidații nu sunt selectați în funcție de vocația și pregătirea lor, ci în primul rînd în funcție de elemente care asigură stabilitatea sistemului bisericesc (descendenți ai oamenilor din sistem, vulnerabilitate psiho-socială ca o garanție a dependenței de sistem) și în al doilea rînd în funcție de absența elementelor care ar putea amenința acest sistem (credința adevărată, vocație pastorală, caracter moral, formație intelectuală, inteligență).
Una dintre cărțile pe care le-am tradus se bucură de un interes special în ortodoxia românească. Este vorba despre Școala rugăciunii, de Mitropolitul Antonie de Suroj. Pe diverse site-uri ortodoxe pot fi întîlnite citate diverse din această carte. Nu am întîlnit însă nicăieri citat pînă acum unul din pasajele care mi-au atras atenția de la prima lectură a cărții. Faptul că tocmai acest pasaj, în care autorul vorbește despre lucrurile care au stat la temelia educației sale, pare să fie total ignorat de actuala ortodoxie românească, mi se pare lămuritor pentru situația teribilă în care a decăzut.
Iată pasajul respectiv, care apare în cadrul interviului de la începutul cărții:
„— Tatăl dumneavoastră pare să fi fost un om extraordinar. Sunt multe lucruri pe care vi le puteți aminti în legătură cu el?
— Îmi amintesc câteva din afirmațiile lui. Propriu-zis, sunt două lucruri care m-au impresionat, și pe care le-am păstrat pentru tot restul vieții. Unul din acestea este despre viață. Îmi amintesc că mi-a spus după o sărbătoare: «Sunt îngrijorat pentru tine», iar eu i-am răspuns: «Crezi că aș putea avea un accident?» Atunci el mi-a zis: «Asta n-ar fi nimic, chiar dacă ai fi omorât. Mă gândeam că ți-ai pierdut integritatea». Iar altă dată mi-a zis: «Să nu uiți niciodată că a fi viu sau a fi mort nu înseamnă mare lucru. Ceea ce contează este lucrul pentru care trăiești și lucrul pentru care ești gata să mori». Aceste lucruri au fost temelia educației mele și arată un sens al vieții pe care mi l-a transmis.”
(Mitropolitul Antonie Bloom, Școala rugăciunii, București, Sophia, 2011, p. 9-10).
