marți, 11 august 2009

Doomsday


În Primejdia mărturisirii, volumul de convorbiri dintre Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea, există o secţiune, întitulată „Despre agonia Europei”, care ar putea explica în special agonia României de astăzi. Pentru Steinhardt, Europa, simbolul libertăţii creştine, adică al libertăţii veritabile, agonizează şi este ameninţată cu înrobirea datorită încrederii în procesul sinucigaş, numit, eufemistic, capacitate de negociere, de compromis. Începutul acestei agonii este identificat de Steinhardt în negocierile de la München din 1938 dintre Franţa şi Anglia, de o parte, şi Germania şi Italia, de cealaltă. München 1938 s-a repetat: Yalta şi Potsdam în 1945, şi tot aşa pînă astăzi. Întrucît prin retragerea americanilor din Vietnam au fost sporite influenţa şi prestigiul universului comunist, episodul este integrat de Steinhardt tot în contul acestui proces de înrobire a Europei. „Omul cu negocierile,” reprezentat în acest caz de Henry Kisinger, este considerat de Steinhardt drept „o catastrofă a istoriei, un blestem pe capul oamenilor, o năpastă, o urgie, o ciumă, o lepră, un cancer, o sida. Nimic nu sînt toate bolile astea comparativ cu Kisinger. Acesta face cît trei vagoane de sida, cincizeci de vagoane de cancer şi butoaie de microbi de lepră, de holeră şi de ciumă.”

Lui Kisinger, omul care a făcut pace cu preţul tiraniei („mai tîmpit ca acesta chiar că n-a fost nimeni,” întăreşte Steinhardt), acestei capacităţi de „compunere cu răul”, pentru a întrebuinţa o formulă de pragmatism politic de largă circulaţie în rîndul intelighenţiei româneşti actuale, Steinhardt îi opune „nebunia sfîntă” a guvernului român de la Iaşi din 1918. „Deştepţii” de la Bucureşti, care au făcut înţelegerea cu adversarul, nu au reuşit să facă nimic bun pentru ţară, ba dimpotrivă: „nemţii au impus o pace catastrofică […] deşteptăciunea lui Marghiloman n-a făcut nici doi bani şi nici cît o ceapă degerată. Nici cît o ceapă degerată! Cît era el de elegant şi îşi făcea toate cămăşile la Londra şi şi le spăla şi şi le călca tot acolo.” Soarta Europei a fost decisă de astfel de oameni eleganţi, dovezi absolute de „decadenţă şi imbecilitate” care au trădat în permanenţă, în numele „dialogului” şi al compromisului lucid (atunci cînd nu au existat interese incalificabile moral), condiţiile de identitate ale propriului popor.

Însă destinul Europei nu poate fi decis doar de acest număr mic de membri ai elitei unei ţări, indiferent că este vorba de simpli iresponsabili, loviţi de scleroză şi senilitate precum Roosevelt, sau de agenţi de vînzări profesionişti. Cîtă vreme un popor refuză să se lase vîndut sau minţit, elita trădătoare nu poate face nimic. Tocmai de aceea, dacă Steinhardt considera că sfîrşitul a început, era pentru că vedea că „fondul biologic al naţiunii şi simţul moral al poporului” au fost alterate. Alterate nu doar prin teroare şi minciună sistematică, ci şi, ori mai ales prin acte de aparentă bunăvoinţă. Precum publicarea unei poezii de Brodski în Rusia lui Gorbaciov. Sau, la noi, astăzi, prin realizarea unui dialog despre tata, să zicem, în cadrul emisiunii Înapoi la argument. Sau prin publicarea volumului de memorii al unui anticomunist în cadrul unei edituri centrale, adică din cadrul „aparatului de partid şi de stat”. „Dacă ‚ei’ au ajuns să facă asta, înseamnă că am biruit”, ar avea unii dintre noi motive să spere. Dar dacă singurul interes pentru înfiinţarea unei colecţii întregi de memorialistică, de pildă, a fost acela de a-i pune memoriei, mai întîi, belciugul?