vineri, 7 august 2009

Oameni şi fantome


Seems, madam? Nay, it is. I know not ‘seems.’


W. Shakespeare, Hamlet, I.ii.


Fantoma nu este nici vie, nici nevie, nici trează, nici adormită. În lumea oamenilor vii, fantomele nu se văd. Corespunzător, în lumea fantomelor oamenii vii sînt invizibili. Invizibilitatea fantomei ţine de natura ei în aceeaşi măsură în care vizibilitatea îi este esenţială omului viu. De aceea, fantomele nu-i văd pe oamenii vii nu pentru că aceştia ar fi invizibili, ci pentru că fantomele nu văd. Fantomele doar se simt între ele. Fantoma este un fenomen, omul viu un eveniment.[1] Fantoma este o apariţie, omul viu o prezenţă. Dacă apariţia fantomei este o chestiune interpretabilă, prezenţa omului viu este o certitudine. Prezenţa omului viu se prelungeşte dincolo de absenţa sa temporară. De aceea, omul viu nu lipseşte niciodată cu adevărat; el nu este niciodată singur şi nici nu poţi fi singur odată ce l-ai întîlnit. Iar asta înseamnă că eşti deja, la rîndul tău, un om viu. Nu ştiu cît de solitari sînt zeii sau fiarele; mă îndoiesc însă că ar putea exista o solitudine mai puternică decît cea a fantomei.

Astfel înţeles, vizibilul, adică hotarul dintre ceea ce este şi ceea ce pare,[2] explică deopotrivă dificultatea şi uşurinţa de a localiza România profundă şi locuitorii ei: pentru fantome, România profundă nu există decît ca obiect de batjocură. În schimb, oamenii vii nu o văd decît pe ea, aşa cum se învecinează cu toate patriile înrădăcinate în patria cerească. O patrie nu poate exista în afara raportării ei la Împărăţia lui Dumnezeu; riguros vorbind, o patrie nu poate exista decît ca prelungire, oricît de tensionată, de imperfectă, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nici măcar fantomele nu au o lume de sine stătătoare. În negarea lumii pe care o parazitează constă tot blestemul care urmăreşte irepresibil situaţia fantomei.

Omul viu este cel care face anumite lucruri şi nu altele nu pentru că aşa îi cere conştiinţa, credinţa religioasă sau normele etice, ci pentru că aşa este el şi altfel nu poate fi. Fantomă este cel care, deşi om viu cîndva, a acceptat să fie şi altfel. Să fie oricum, să pară orice, doar ca să fie.[3] Fără să-i pese că, în felul acesta, va ajunge doar să pară că este.

Pentru că este aşa, şi nu poate fi altfel, Monte Walsh[4] nu acceptă să fie cowboyul de circ care i se cerea să fie. Nu acceptă să pară cowboy, chiar dacă era vorba de o slujbă bine plătită care i-ar fi permis să-şi împlinească visul de a avea o familie. Nu pentru că ar fi un lucru nedemn, ci pentru că aşa este el şi nu poate fi altfel. Din acelaşi motiv, un cowboy bătrîn refuză să mai ridice reţeaua de garduri cu care fantomele înlănţuiau America profundă, şi, disperat, se aruncă cu tot cu cal într-o rîpă. Monte Walsh nu se aruncă în rîpă, dar nici nu participă la ridicarea gardurilor, ci sare peste ele.

La sfîrşitul filmului, unii vor avea un sentiment de nostalgie şi poate chiar s-ar simţi îndemnaţi să compună o mişcătoare elegie. Aceştia, „nostalgicii,” sînt tot fantome, dar o categorie aparte de fantome, cele care, după ce au ridicat garduri invizibile împotriva tuturor învecinărilor naturale, povestesc, mai degrabă tenebros decît melancolic, despre frumuseţea mersului călare. În schimb, spectatorii vii îl vor vedea pe Monte Walsh cum, sărind cu calul (peste nişte fantome), va veni drept lîngă ei.





[1] Folosesc noţiunea de „eveniment” în sensul în care este elaborată de O. Hurduzeu în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008.

[2] „Nevăzutul” nu este înrudit cu „invizibilul”, ci tot cu vizibilul; mai precis, nevăzutele sînt o categorie specială a văzutelor, care se revelează omului viu în anumite condiţii ale vieţii duhovniceşti.

[3] Vezi eseul lui M. Platon, „O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu”, în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Predania, pp. 87-99. Eseul poate fi citit şi în numărul din luna iulie 2009 al revistei Convorbiri literare la adresa:

http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONiul9.html

[4] Monte Walsh (2003), regizat de Simon Wincer, cu Tom Selleck (în rolul lui Monte Walsh) şi Isabella Rossellini („contesa” Martine).