vineri, 28 august 2009

Vieţi paralele: omul care se ascunde şi omul care se arată



Ulrich von Hutten (21 aprilie 1488 – 29 august 1523) a fost un nobil german, patriot, umanist, apropiat al lui Luther. Şi-a dorit întreaga viaţă să devină un cavaler adevărat dar, în loc să moară în glorie a murit chinuit de sifilis, trecînd printr-o teribilă degradare fizică cu mult timp înainte să moară. Dacă, la prima vedere, eşecul de a-şi împlini idealul s-ar datora unei constituţii fizice fragile precum şi lipsei sale de experienţă în domeniul militar, este posibil ca această ratare să se explice mai degrabă printr-o alcătuire morală deosebit de precară. În cuvintele unui istoric,


Lui Hutten îi lipsea curăţenia sufletească, profunzimea şi responsabilitatea. Era direct, curajos şi îndrăzneţ, însă plin de sine, un aventurier zbuciumat şi un provocator lipsit de măsură; capabil să distrugă, dar neputincios să edifice.[1]


Din cauza acestor „calităţi”, Luther, ca şi Erasmus, prefera să-l ţină pe Hutten la distanţă. Faţă de Hutten şi cercul lui de prieteni, Luther deplîngea „lipsa lor de onestitate, de profunzime a sentimentului religios şi a entuziasmului pentru Evanghelie […]. Luther căuta reforma, ei urmăreau iluminarea.”[2] Într-o scrisoare către Spalatin din 16 ianuarie 1521, Luther scria:


„Vezi bine ce doreşte Hutten. Cît despre mine, nu vreau să apăr Evanghelia prin violenţă şi crimă. Despre care i-am scris şi lui Hutten: lumea a fost cucerită prin Cuvînt; prin Cuvînt a fost păzită Biserica; şi tot prin cuvînt ea va fi restaurată. Antihristul va fi zdrobit fără violenţă, de Cuvîntul.”[3]


În fapt, dorinţa lui von Hutten de a deveni un cavaler adevărat cu orice preţ a dus nu doar la propria sa distrugere, ci şi la distrugerea cavalerilor germani ca forţă politică semnificativă în cadrul Imperiului German.[4]

O scrisoare a lui Ulrich von Hutten, unde apare distincţia dintre aristocraţia ereditară şi cea spirituală, îl impresionează îndeajuns de mult pe Goethe pentru a o cita în propria sa autobiografie, Poezie şi adevăr. Aici o găseşte Rob Riemen, în încercarea de a ridica un zid de rezistenţă împotriva barbarilor moderni precum cei care au acţionat în ziua de 11 septembrie 2001 pe teritoriul Statelor Unite. Observînd că distincţia este insuficientă întrucît presupune doar un ideal al cunoaşterii, Riemen încearcă să găsească nişte materiale mai solide. Şi le găseşte în Etica lui Spinoza, acolo unde (presupune el) că le-a găsit şi Goethe. Aici se află, ne spune Riemen într-o carte puternic promovată în România, „esenţa nobleţei spiritului”.[5] Spre deosebire de Hutten, e de părere Riemen, Spinoza este mai credibil întrucît a ştiut „să-şi organizeze propria viaţă în conformitate cu înaltele şi strictele sale principii de viaţă.”[6] Mai ales, spre deosebire de Hutten, Spinoza aflase că adevărata libertate nu este posibilă decît prin „eliberarea de constrîngerile fundamentalismului religios, care nu admitea gîndirea independentă, menţinea înapoierea şi cultiva ura faţă de cei care gîndesc altfel”.[7]


În 27 august 1917 murea la Cireşoaia, în munţii Bacăului, Ion Grămadă. Avea 31 de ani. Spre deosebire de von Hutten, Grămadă s-a născut într-o familie de ţărani săraci din apropierea Sucevei în 3 ianuarie 1886. Spre deosebire de von Hutten, Ion Grămadă nu şi-a dorit să ajungă erou sau cavaler. Nu şi-a propus să fie memorabil, ci doar să-şi trăiască fidel chemarea. Ca orice patriot român, Ion Grămadă nu se putea vedea pe sine din cauza lui Dumnezeu, a ţării şi a neamului. Acest handicap al vederii sale explică handicapul opus al românilor de astăzi, care, dimpotrivă, nu mai văd pe Dumnezeu, ţara şi neamul. Au devenit, cu toţii, umanişti. Nu e de mirare, deci, că într-o ţară unde fiecare trăieşte în conformitate cu principiile sale de viaţă (înalte sau joase, greu de spus, de vreme ce respingem orice norme transcendente), un om precum Ion Grămadă, mort pe front în timp ce conducea un asalt al trupelor române, rămîne total necunoscut.

Dar pentru ce ar merita să fie cunoscut un om ca el? Poate pentru că preţuia libertatea unui neam pînă acolo încît considera că merită să mori pentru ea? Grămadă nu voia ca Bucovina să revină României ca o cerşetoare, ci în mod demn, ca una care s-a jertfit. Căci el ştia nu doar din istoria profană, disciplină în care Grămadă avea doctoratul luat la Viena cu o teză despre rolul românilor la apărarea Vienei în timpul asediului otoman din 1683, ci mai ales din istoria sfîntă, că un neam rămîne şi se împlineşte în istorie pe măsura capacităţii sale de jertfă. Este o convingere pe care a formulat-o în forme diverse de-a lungul întregii sale vieţi, în gazetăria de la Junimea literară şi pînă în clipa morţii. Iată un fragment din ultima însemnare din jurnalul său:


„Mă mir numai că sînt atîţia oameni, rămaşi pe la vetre, care nu înţeleg cîtă frumuseţe sublimă cuprinde jertfirea de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sînt momente cînd simţi parcă însăşi suflarea Dumnezeirii cum îţi atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Şi, atunci, uiţi tot ce ai iubit în viaţă, tot ce-i călător ca nisipul pustiului şi nu regreţi deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă.”[8]


De ce se mira Ion Grămadă? Pentru că nu înţelegea cum puteau contemporanii săi să-şi ignore chemarea în faţa unui trecut al jertfei. Dacă omul are o identitate, ne spune Grămadă, este pentru că are un nume. Iar omul are un nume pentru că el este cel chemat. Omul are un nume pentru a răspunde chemării. Întrucît este chemat, omul răspunde. Cînd răspunde omul? Atunci cînd se arată. Dar cînd se arată omul? Atunci cînd este gata de jertfă, fiindcă doar jertfa este cea care rămîne cu adevărat, nu doar în istorie, ci şi dincolo de ea. Iar dacă doar jertfa rămîne, înseamnă că doar jertfa îl poate arăta pe om. Cei care vor ca Ion Grămadă să rămînă neştiut şi ascuns astăzi sînt cei care se ascund de Cruce, încercînd totodată să o ascundă, să o facă să tacă, să nu mai cheme. Fiindcă pe Cruce este arătat omul adevărat, omul unit cu Dumnezeul adevărat. De aceea, pentru că viaţa lui Ion Grămadă este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu, se va arăta şi el în slavă, o dată cu Domnul (Col. 3, 3-4).

Ion Grămadă nu ne vorbeşte despre principiile sale de viaţă, ci despre chemările sale şi ale omului. În această privinţă, am putea spune că viaţa lui este o lecţie de fenomenologie: ne spune că lumea se arată „în sine” doar o dată cu noi.




[1] Philip Schaff, History of the Christian Church, Volume 1, C. Scribner's Sons, New York, 1882, p. 200.

[2] Ibid., p. 201.

[3] Ibid., pp. 201-202.

[4] Înfrînţi în 1522 în campania dusă împotriva Arhiepiscopului de Trier. Potrivit lui Philip Schaff, „o dată cu Hutten şi Sickingen, speranţa în reconstrucţia politică a Germaniei prin intermediul Reformei şi a forţei fizice a fost spulberată.” Schaff, op. cit., p. 202.

[5] Rob Riemen, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de H.-R. Patapievici, Curtea veche, 2008, p. 39.

[6] Ibid.

[7] Ibid., pp. 40-41. După cum devine limpede imediat pentru orice cititor eliberat de prejudecăţile anticreştine şi, în genere, antireligioase ale lui Riemen, orice credinţă religioasă şi în mod special creştinismul şi Islamul sînt, pentru Riemen, principalii adversari ai „adevăratei” libertăţi. Cartea în întregul ei nu este decît o încercare de a demonstra violenţa potenţială sau reală a credinţei. Astfel, Riemen sugerează în permanenţă paralele între, de pildă, violenţa populaţiei calvine din Haga din vremea lui Spinoza, spiritul diabolic al Inchiziţiei, violenţa fundamentaliştilor musulmani şi Gestapo.

[8] Ion Grămadă, Cartea sîngelui, Grupul editorial Crai Nou, Muşatinii, Bucovina viitoare, (f.a.), p. 15. Mai multe despre Ion Grămadă şi lumea lui la adresa http://iongramada.weblog.ro/