Mogulii şi bubulii
În 1927, T. S. Eliot scria în The
Criterion (vol. VI, nr. 1, p. 69-73), referindu-se la The Outline of
Sanity a lui G. K. Chesterton şi la The Servile State a lui Hillaire
Belloc, că: “Nu poţi să nu simpatizezi din plin cu evanghelia distributistă a
lui Belloc şi Chesterton. E o idee fertilă.” Şi totuşi, continua Eliot pe baza
lucrărilor economistului J. A. Hobson, soluţia propusă de Chesterton şi de
Belloc nu ar fi valabilă pentru că:
„«Relele» capitalismului nu
provin în primul rând din concentrarea proprietăţii, şi deci nu pot fi combătute
prin sporirea numărului de mici proprietari. Din contra, multiplicarea micilor
acţionari dă mai multă putere pe mâna directorilor care au competenţa tehnică
necesară; difuzarea proprietăţii atrage după sine difuzarea responsabilităţii. «Capitalistul»
e directorul sau managerul; nu contează dacă acţiunile unei bănci sau ale unei
mari industrii sunt deţinute de un milion de preoţi pensionari, de băcani sau
de văduve.”
Eliot avea perfectă dreptate,
doar că ceea ce combătea el nu era distributismul, ci capitalismul financiar şi
genul de privatizare a economiei care s-a desfăşurat şi în România, după 1989,
prin aşa-zisa „cuponiadă”. Distributismul nu înseamnă distribuirea de acţiuni,
ci încurajarea micilor proprietari-producători. Distributiştii se opun tocmai
transformării proprietăţii reale în acţiuni a căror unică valoare e preţul şi
care au ca rezultat „evaporarea” (Schumpeter) substanţei proprietăţii:
„Formele de proprietate absentă,
dematerializată şi defuncţionalizată nu impun şi nu cer angajarea morală pe
care o cer formele de proprietate vitală. Ele duc, în cele din urmă, la faptul
că nimeni nu se mai simte responsabil pentru nimic – nimeni dinlăuntrul şi
nimeni din afara marilor corporaţii” (Joseph A. Schumpeter, Capitalism,
Socialism, and Democracy (1942), New
York, Harper, 1975, p. 142).
Dacă prin capitalism înţelegem
piaţa liberă a muncii şi a produselor, atunci distributismul e capitalist. Dacă
prin capitalism înţelegem cultura consumului, oligopolurile, proliferarea unei
economii bazate pe speculaţii financiare şi pe tranzacţii de acţiuni, pe
proprietatea teleghidată bursier, pe privatizarea profiturilor şi socializarea
pierderilor operate de marile corporaţii trăind în simbioză cu statul, atunci
distributismul nu e capitalist. Dar în societatea capitalismului
global-financiar de azi primul tip de capitalism, ideal, nu există decât pentru
a învălui manevrele oligarhiilor care profită de pe urma celui de al doilea tip
de „capitalism”, real.
În esenţă: conivenţa vinovată
dintre corporaţii şi stat e acoperită ideologic de un discurs care prevede
minimalizarea rolului statului în economie. Ceea ce se întâmplă în realitate nu
e dispariţia statului, ci doar blocarea discursivă a posibilităţii intervenţiei
statului în scopul apărării justiţiei sociale. Departe de a dispărea, statul rămâne
să acţioneze doar în interesul corporaţiilor, nu şi în cel al cetăţeanului.
Eliminat la nivel discursiv-teoretic de „economia politică” neoliberală, statul
supravieţuieşte însă la nivel concret-pragmatic, ţâşnind în apărarea marilor
corporaţii şi a marilor mafii ori de câte ori e nevoie. Ca şi dracul, statul
(post)modern a prosperat prefăcându-se că, în teorie, nu există.
Dar dacă neoliberalismul are la
bază, după cum pretind neoconservatorii, o anumită antropologie bazată pe „păcatul
originar”, atunci trebuie să admită şi necesitatea existenţei, şi deci
legitimitatea, statului. Dacă, din cauza păcatului, oamenii „nu sunt îngeri”, atunci
au nevoie, pentru a funcţiona, de un anumit sistem regulator. Cel puţin aşa a
funcţionat, istoric, paradigma creştină (neo)augustiniană şi (neo)patristică.
Epocile care au luat în serios păcatul originar/strămoşesc au luat în serios şi
autoritatea statul reprezentativ. Creştinul îi dă Cezarului ce e al Cezarului, şi
lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu.
Radicalismul libertarian împotriva
statului e cu atât mai greu de explicat cu cât maximalismul politic („statul e
furt”) merge în acest caz, în general, mână în mână cu „moderaţia” teologică.
Cu alte cuvinte, tributul economic refuzat statului e compensat de tributul
teologic adus „secolului”, de acomodaţionismul teologic al intelectualilor
neoliberali obsedaţi de economism şi de „utilitatea socială” a creştinismului.
Spre deosebire de creştin, care dă fiecăruia ce i se cuvine, neoliberalul îi
refuză Cezarului dreptul său pentru a-i da în schimb ce e al lui Dumnezeu, îi
refuză “secolului” impozitele pentru a-i da în schimb iubirea care i se cuvine
doar lui Dumnezeu. Acest tip de iubire, alimentat de economia globală a creşterii
continue şi infinite, se exprimă prin consumism, prin „cuminecarea” cu întreaga
lume închisă într-o carte de credit.
Toate aceste lucruri, şi multe
altele, sunt clarificate, expuse, dezbătute şi argumentate în lucrarea Economia
libertăţii: Renaşterea României profunde (Bucureşti, 2009, Ed. Logos), o
antologie de studii şi articole dedicate unei economii la scară umană editată
de teologul catolic şi economistul american John C. Medaille şi de criticul
cultural Ovidiu Hurduzeu. Ca autor antologat în această carte, nu pot decât să
mă recuz de la a scrie o recenzie. Dar pentru că, în afară de Ovidiu Hurduzeu şi
de mine, autorii prezenţi în acest volum sunt străini, şi deci nu pot urmări îndeaproape modul în
care a fost primită antologia lor în România, simt că trebuie să fac unele
observaţii legate de receptarea românească a cărţii.
Mai întâi, trebuie să observ că
această carte are menirea de a legitima un discurs, nu doar economic, concurent
actualului discurs neoliberal/neoconservator care prevede că singura şansă a
României e de a se „integra” reţelelor instituţionale şi practicii economice a
capitalismului financiar occidental. De aceea, nu pot fi acceptate obiecţiunile
neoliberale referitoare la faptul că autorii antologaţi în Economia libertăţii
nu ar fi români şi că nu ar cunoaşte situaţia din România. Nici comisarii
globalişti care monitorizează, exploatează şi îndoctrinează România de două
decenii încoace nu sunt români şi nu cunosc situaţia din România. Mai mult încă,
nu le pasă de România. Şi de aceea ne propun sau ne forţează să copiem modelele
lor. Ne scriu ei programul.
Neoliberalii români nu au
recunoscut şi deci nu au lăsat niciodată loc vreunui „specific românesc” în
programele lor. Ba chiar au căutat să demonizeze ca „fascistă” şi să
ridiculizeze sau să distrugă ca „arhaică” orice specificitate românească,
atunci când nu au redus-o, surprinzător la nişte anti-păşunişti fervenţi, la
nivel de „pitoresc” minor-local cu potenţial
turistic, de „mireasmă” comună Ortodoxiei şi cârnaţilor de Pleşcoi.
Contrar acestor neoliberali, autorii distributişti din Economia libertăţii
nu ne propun o soluţie universală, ci vin cu experienţa lor pentru a ne îndemna
să fim noi înşine şi să reuşim prin noi înşine.
Spre deosebire de versiunea
verticală, autoritară, a globalizării care ne-a fost impusă până acum de tot
felul de „comisari” şi de „raportori” trimişi să ne „monitorizeze”, participanţii
la acest proiect (economişti, parlamentari, miniştri, teologi, profesori
universitari americani, italieni, israelieni, australieni, englezi, catolici,
protestanţi etc.) ne oferă, după cum bine remarca Ovidiu Hurduzeu în postfaţa
volumului, versiunea orizontală, de vecinătate, a globalizării. Ne ies în întâmpinare.
Nu ne oferă planuri, ci exemple şi încurajări pentru a regândi pe cont propriu
viaţa economică românească. De aceea, e ilegitim să fie respinşi în numele „specificului
naţional” de nişte intelectuali publici neoliberali care altminteri nu recunosc
existenţa vreunui specific naţional sau o recunosc doar pentru ca să-l măture
din calea capitalismului financiar global pe care ne silesc să-l adoptăm ca
model.
Această diferenţă îşi are sursa în
diferenţa de scală la care gândesc neoliberalii, respectiv distributiştii.
Neoliberalii gândesc global, macro. Distributiştii gândesc la scară umană.
Pentru primii, miza e financiară. Pentru distributişti, miza e persoana.
Astfel, una dintre obiecţiunile aduse cărţii Economia libertăţii a fost
că distributismul, spre deosebire de neoliberalism, nu dă naştere la progres. Răspunsul
sec dat acestei obiecţiuni a fost că Mondragon e unul din liderii mondiali în
producţia de roboţi casnici. Dar se mai poate adăuga şi faptul că, până la
apariţia provocării distributismului în spaţiul public românesc, nu am văzut
niciun intelectual neoliberal care să afirme că menirea României e de a produce
progres global.
Gândim, aşadar, la scale
diferite. Unui argument, distributist, care are în vedere România, i se răspunde
cu o obiecţiune care are în vedere progresul global. Deşi România e îndemnată să
urmeze, să copieze modelele occidentale, adică să fie un occident de mâna a
doua, distributismul e respins în numele progresului global. Dar are România
datoria de a produce progres global? Are România capacitatea de a produce
progres global? Nu ar fi mai potrivit să ne întrebăm, într-o ţară în care nu se
produce mai nimic, din care toată lumea pleacă, în care populaţia îmbătrâneşte
(doar 4 milioane de tineri sub 18 ani, cf. http://www.copii.ro/content.aspx?id=55)
şi în care neoliberalismul a produs, în simbioză cu vechile structuri
comuniste, o mentalitate de parazit care „sifonează” „multinaţionalele” şi „căpuşează”
statul, dacă distributismul nu e o alternativă realistă? Pentru că România
neoliberală nu produce progres, ci doar „sifonari”. Iar România neocomunistă
produce „căpuşe”. Dacă România „de dreapta” produce moguli, România „de stânga”
produce bubuli. Cine vrea să vadă români trebuie să meargă în România profundă.
O Românie distributistă, a
micilor proprietari-producători, ar putea să îşi găsească un loc chiar în
economia financiar-globală actuală. În loc să „căpuşăm” şi să „sifonăm” multinaţionalele
sau birocraţia de stat care „căpuşează” la rândul lor România, am putea
dezvolta o economie a micilor proprietari-producători în care agricultura de
subzistenţă să se împletească armonios cu mica industrie, cu industriile de lux
sau nepoluante, cu mica industrie alimentară şi a produselor ecologice. Această
Românie nu ar avea nevoie să lupte pentru căderea sistemului economic
neoliberal global. Şi nici nu ar trebui să producă progres în maniera celor
care vor să meargă pe bicicletă uitându-se în permanenţă la pedale. Această Românie
ar putea foarte bine să îşi urmărească propriul interes pe pieţele globale.
Dar România neoliberală de acum, şi
cea preconizată de intelighenţia neoliberal-neoconservatoare, nu are şi nu va
avea niciodată un sistem imunitar capabil să reziste viruşilor pieţei globale.
Vrem să facem febră ori de câte ori Beijingul răceşte? Sau Wall Street? Pentru
că asta ne propun neoliberalii. Cred că, înainte de a ne pune problema cât
progres global poate produce economia românească, trebuie să ne întrebăm
realist care sunt posibilităţile economiei româneşti de a înflori la scară
modestă, locală şi naţională.
Pentru că, deocamdată, în
actualul joc economico-politic global, românii sunt în poziţia de a fi cei care
pierd pentru ca alţii să câştige. Ca să dau doar un exemplu, actualul sistem
economic neoliberal promovat în România vine, în Occident, la pachet cu un
sistem de asigurări sociale social-democrat. Celebrul „stat-dădacă” („welfare-state”)
e o realitate în Vest. În România, nu. Sistemul occidental tratează omul ca pe
un android. Sistemul românesc tratează omul ca pe un animal. Asta înseamnă că,
dacă în corporaţiile occidentale omul e considerat o maşină, atunci beneficiază
şi de un service de lux. Când trage pe margine, i se schimbă pneurile şi uleiul
în mod profesionist, în timp record. Occidentalul munceşte pentru un sistem pe
care se poate (în general) baza. Dar românii sunt siliţi să depindă de un
sistem pe care nu se pot bizui.
Sistemul de asigurări de sănătate
occidental se prăbuşeşte sub povara datoriilor pentru că „omul maşină” e tratat
cu grijă, ca să poată funcţiona mai departe, ca rotiţă a sistemului. În România,
oamenii încă se oblojesc singuri. Adică, atunci când e vorba de sistemul de sănătate,
încă suntem încurajaţi să fim „mici proprietari-producători”, să ne punem prişniţe
şi să apelăm la leacuri băbeşti pentru că „sistemul” nu ne poate ajuta cu
nimic: doctorii au emigrat sau nu au cu ce opera. Din acest punct de vedere, nu
se poate spune că sistemul de sănătate românesc nu ar încuraja spiritul de
independenţă şi liberă-iniţiativă al românilor, care trebuie să se „descurce”
singuri. În afară, poate, de familie, nu-ţi poartă nimeni de grijă.
Altminteri însă, suntem puşi,
muncind la corporaţie şi plătind taxe, impozite şi bacşişuri la stat, să muncim
pentru sistem, să depindem de el. Şi astfel subvenţionăm cu sănătatea noastră
profiturile altora. E şi acesta un mod, mai subtil, de a socializa pierderile
(de sănătate) şi de a privatiza profiturile. Leacurile băbeşti însă, bune când
e vorba să scutim de cheltuieli şi de responsabilitate un sistem corupt,
incompetent şi nereprezentativ, sunt descurajate în domeniul politic, moral,
educaţional, teologic. „Baba Rada” e bună să ne pună prişniţe, ca să nu aglomerăm
camerele de gardă ale spitalelor ruinate neoliberal, dar nu e bună ca să ne mai
înveţe ce e bine şi ce e rău, cum să ne educăm copiii, cum să ne rugăm. Acolo
vin experţii. Educraţii. Minigarhii intelectuali.
Neoliberalii justifică, printr-un
ideal luminos, o realitate mizeră. Sunt, din acest punct de vedere, ca şi
comuniştii, pierduţi în răstimp. Şi, ca întotdeauna în cazul acestor ideologii
rătăcitoare, ceea ce contează de fapt nu e destinaţia, care e fie idolatră (ca în
cazul „pieţei globale” posedând atribute de Dumnezeu a capitalismului), fie
apocrifă (ca în cazul comunismului), ci drumul. Pentru că acolo, pe drum, se
pierd cele mai multe vieţi, se vând cele mai multe reputaţii şi se fac cele mai
mari profituri.
A continua să susţinem actualul
sistem neoliberal românesc înseamnă a continua să ne furăm singuri nu doar căciula,
ci vieţile. A continua să funcţionăm individual într-o Românie croită pentru
mamuţi supranaţionali şi mafii transfrontaliere înseamnă a ne autocondamna la
un rol de căpuşă sau de pirat. Ceea ce ne trebuie e o reaşezare a „sistemului”,
o readucere a lui la scară umană. În acest fel, „micimea” persoanei nu va mai
fi un impediment, ci un avantaj. Un mod de a înflori. Dar cineva, o forţă
politică, trebuie să asume sarcina de a redesena harta politico-economică a României
la scară umană. Ca să putem vedea detaliile. Cum ar fi, de exemplu, oamenii.
Mircea Platon
Mircea Platon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu