luni, 1 februarie 2010

Cartea lui Eli. O lectură


Teritoriu ocupat de inamic – iată ce este această lume.
C. S. Lewis

1. Eli este o carte

După cum se ştie, în limba engleză „a citi” („to read”) are cîteva sensuri înrudite, printre care „a ghici”, „a prevesti”, „a interpreta”, iar, sub forma arhaică „to rede”, provenit din aceeaşi rădăcină, înseamnă „a îndruma”. Această plurivalenţă este în mod deosebit prezentă în cadrul filmului Cartea lui Eli, [1] o peliculă dedicată într-un mod lipsit de orice echivoc vestirii cuvîntului prin excelenţă, a Cuvîntului şi a cuvintelor Sale. Pentru creştini, raportul dintre cuvînt şi imagine se întemeiază pe relaţia dintre Tatăl şi Fiul: cine l-a văzut pe Fiul, l-a văzut pe Tatăl întrucît Fiul îl mărturiseşte pe Tatăl deopotrivă prin cuvînt şi prin însuşi Chipul Său. De aceea, cuvîntul adevărat este la fel de purtător de imagine precum este imaginea adevărată purtătoare de cuvînt. În esenţă, filmul nu face altceva decît să sublinieze relevanţa Bibliei pentru vieţile noastre; meritul lui stă în felul în care deplasează paradoxul „Cine-şi iubeşte sufletul şi-l va pierde” (Ioan 12, 25) în planul vederii. Morala filmului ar putea fi rezumată astfel prin formula: „cine vrea să vadă trebuie să nu mai vadă”. Iar această nevedere văzătoare nu poate fi dobîndită în afara Bibliei. De aceea, filmul ne arată că locul Bibliei (nu doar în viaţa unui creştin, ci în istorie în genere) nu poate fi în mîinile manipulatoare ale ideologului (Carnegie), nici în raftul unde este aşezată cu preţuire de umanist (curatorul muzeului), ci doar în mintea şi inima omului (Eli). Iar dacă adevărul Bibliei este criteriul vederii adevărate, urmează că Biblia are efecte pentru vieţile noastre indiferent dacă credem sau nu în ea. Mai precis, Biblia ne arată cum se schimbă vieţile noastre în funcţie de modul cum ne raportăm la adevărul ei. În cuvintele lui C. S. Lewis,  

„Aş spune mai degrabă că ori de cîte ori faci o alegere, se schimbă ceva în partea aceea din interiorul tău care face alegerea. Şi dacă luăm viaţa ca un întreg, cuprinzînd toate nenumăratele tale alegeri, în tot timpul vieţii tale par­tea aceea din interior se transforma încetul cu încetul, fie într-o creatura cereasca, fie într-una infernala; fie într-o creatură aflată în armonie cu Dumnezeu, cu alte creaturi şi cu sine însăşi, fie într-una care se află într-o stare de război şi de vrajbă cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însăşi. A fi o creatură de primul fel înseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaş­tere şi putere; a fi de celălalt fel înseamnă ne­bunie, oroare, idioţie, furie, neputinţă şi sin­gurătate veşnică. Clipă de clipă, fiecare dintre noi înaintează către una din cele două stări.” [2]

Într-un mod care nu mai lasă loc nici unui comentariu, filmul descrie creşterea, respectiv degradarea de neoprit care ne aşteaptă în acord cu alegerile pe care le facem. „Întotdeauna poţi să alegi”, îi răspunde Eli lui Redridge, care-l avertiza că oferta lui Carnegie nu era discutabilă. Ca atare, Cartea lui Eli este şi un film despre libertate, o libertate înţeleasă biblic, nu ca o alegere între Dumnezeu şi lume, ci ca o alegere între Dumnezeu şi noi înşine.
Răul nu înseamnă doar o împotrivire făţişă faţă de Dumnezeu; înseamnă a-i cere lui Dumnezeu să-ţi slujească, a dori să fii ca Dumnezeu nu prin a-i sluji lui Dumnezeu, ci prin a te folosi de Dumnezeu. Povestea spusă de film nu este doar de inspiraţie biblică, ci este chiar povestea Bibliei, de la început la sfîrşit: filmul începe cu judecata lui Dumnezeu asupra lumii şi se termină cu „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul”. În film este concentrată întreaga Biblie, Vechiul şi Noul Testament.
De aceea, creştinii sînt evident privilegiaţi în înţelegerea acestui film. Plecînd chiar de la numele protagonistului: Eli conţine în primul rînd numele ebraic al lui Dumnezeu, sau, mai precis, descrie un atribut al lui Dumnezeu („Dumnezeu este preaînalt”). Totodată, este numele unui personaj important din Vechiul Testament, judecător în Israel, vinovat pentru pierderea Chivotului. Despre biblicul Eli aflăm din primele patru capitole din Cartea întîi a Regilor. Spre deosebire însă de personajul istoric Eli, căruia i-au lipsit „viziunea duhovnicească, vigoarea duhovnicească şi valorile duhovniceşti” [3], aceste daruri îi prisosesc protagonistului filmului. Totodată, „Eli” intră în componenţa numelui profetului Ilie (referinţă întărită în film prin rugăciunea lui Eli ca puterea lui Dumnezeu să o întărească pe Solara tot aşa cum l-a întărit şi pe el, trimitere explicită la relaţia Ilie-Elisei). Cu „Eli, eli,” începe Psalmul 21, un psalm al nădejdii în Dumnezeu, al cărui prim verset este rostit şi de Hristos pe Cruce. De altfel, nu doar numele lui Eli are o încărcătură biblică, ci şi lucrurile pe care le face sau le spune. Astfel, Eli scapă în mod inexplicabil din odaia unde era închis, fără ca fereastra să fie forţată (camera îl urmăreşte pe Carnegie verificînd gratiile ferestrei) şi fără ca paznicul de la uşă să fi observat ceva, întîmplare care ne trimite la evadările miraculoase ale apostolilor (vezi în Faptele Apostolilor 5, 18-25; 12, 1-19; 16, 22-40). De asemenea, Eli citează frecvent versete biblice, atît din Vechiul Testament (cînd recită psalmi ori repetă blestemele divine care au urmat căderii omului în păcat din Facerea 3, 17-19), cît şi din Noul Testament, cînd se adresează unui ticălos în cuvintele spuse de Duhul bisericilor nevrednice din Apocalipsă: „Ştiu faptele tale şi vei da socoteală pentru ele”, cînd foloseşte cuvintele Apostolului pentru a-şi descrie chemarea (2 Corinteni 5, 7), sau cînd îşi ia rămas bun (2 Timotei 4, 7-8) nu doar de la Solara, ci şi de la noi, cei care îl ascultăm. Iar dacă acest rămas bun ne este adresat – în definitiv, nu sînt cele două epistole către Timotei destinate mai ales ucenicilor? – atunci poate că ar trebui să desluşim în el, dacă vrem să-l ascultăm, şi o chemare la căutarea vederii adevărate.
“Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit”. Dezbaterile legate de capacitatea vizuală a lui Eli, dacă este sau nu orb, sînt de o importanţă secundară; da, Eli este orb. Dar faptul acesta vrea să sublinieze nu doar vederea, ci mai ales viziunea cu care este înzestrat de Dumnezeu omul care îşi pune credinţa în El. Cartea lui Eli este prin excelenţă un film despre vedere în care este comparată neputinţa ochilor trupeşti faţă de ordinea duhovnicească cu puterea ochilor credinţei de a vedea, inclusiv în planul fizic. Identitatea (biblică) a lui Eli, provocatoare pentru toţi cei care îl întîlnesc, nu înseamnă că ea poate fi găsită într-o carte anume a Bibliei, ci pretutindeni în Biblie unde se vorbeşte despre credinţă. Credinţa lui Eli este o credinţă în fiecare cuvînt al Scripturii, credinţă pe care o rezumă în expresii precum „Întotdeauna ai de ales”, „Fă pentru alţii ce ai face pentru tine” sau „Dumnezeu este întotdeauna bun” – bun chiar şi atunci cînd nu avem nici o explicaţie pentru aparenta Lui absenţă şi nici un răspuns în faţa răului.

2. Cartea lui Eli este un om

Faptul că Biblia este scrisă în Braille, sugerează, mai mult decît condiţia de nevăzător a lui Eli, atît necesitatea contactului direct cu cuvîntul lui Dumnezeu prin pipăire, cît şi ascultarea de acest cuvînt, auzul fiind simţul care indică simbolic această atitudine (după cum ne-o arată şi filmul – cadrele în care se filmează dinspre Eli, folosind tehnica camerei subiective, au o calitate acustică diferită [4]). Ceea ce nu înseamnă că auzul ar fi opus văzului, ci că ascultarea, supunerea faţă de cuvîntul lui Dumnezeu implică sau atrage o dimensiune vizuală, o vedere a conţinutului mesajului primit şi a autorului mesajului deopotrivă. A asculta de Cuvîntul ne face să vedem în Cuvînt.
În versetele din 1 Regi 3, 2-4, Samuel îl aude pe Dumnezeu într-o vreme cînd „ochii lui [Eli] începuseră a se închide şi [Eli] nu mai putea să vadă”. Dar, spre deosebire de biblicul Eli, a cărui orbire fizică este determinată de orbirea sa duhovnicească, orbirea fizică a protagonistului filmului, puterea sa de percepţie senzorială este compensată prin darul vederii duhovniceşti. Vederea duhovnicească este cea care vede semnele lui Dumnezeu ca semne ale lui Dumnezeu, şi care îşi permite totodată să ignore semnele oamenilor, cu atît mai mult acolo unde este vorba despre semnele necredincioşilor: „No trespassing! Ain’t you read the sign?” („Intrarea interzisă! Nu ai văzut/citit semnul?”) este întrebat la un moment dat Eli de un bătrîn devenit antropofag. În schimb, în ultimele sale cuvinte, într-un fel de „rugăciune de despărţire”, Eli îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru „numeroasele semne prin care l-a călăuzit de-a lungul căii”. Eli nu are doar un auz fizic foarte bun, ci şi o înainte-vedere: Solara se va putea elibera şi întoarce la Eli cu ajutorul corzii arcului pe care o strînsese mai devreme la cererea lui Eli. Preeminenţa vederii duhovniceşti în raport cu cea fizică este subliniată şi în scena rugăciunii, cînd Eli îi cere Solarei să închidă ochii – pentru a putea să audă şi să vadă dincolo de lucrurile acestei lumi, dezvăluind, prin raportarea lumii la Creator, adevărul lumii.
Eli nu s-a îndoit nici o clipă, nici măcar atunci cînd totul părea pierdut. Este excelent surprinsă frămîntarea lăuntrică a lui Eli în momentul în care simte glonţul pătrunzîndu-i în trup; pentru că el credea, iar Dumnezeu i-a dovedit-o, că va fi protejat în orice situaţie (în scena luptei ce are loc cînd Eli părăseşte orăşelul lui Carnegie, vedem cum un glonţ intră în gulerul-gluga al hainei lui Eli în dreptul cefei, după care camera se roteşte în jurul lui pentru a ne arăta că haina nu a fost străpunsă).
Eli a fost protejat, dar pînă în ceasul în care a ales să se jertfească – nu pentru carte (asta a făcut-o doar timp de treizeci de ani), ci pentru un om. Acesta este şi motivul pentru care ne sînt oferite cîteva prim-planuri ale crucii de pe coperta Bibliei. În momentul jertfei sale, punct culminant al filmului subliniat de fulgerul care urmează împuşcării lui Eli, Biblia intră în Eli, Eli se face Biblie – nu reproducător, ci chivot, purtător şi mărturisitor al Bibliei. Din acest moment, relaţia lui cu Biblia depăşeşte stadiul memorizării, adevărul Bibliei fiind interiorizat la un nivel mai adînc: Eli devine „ascultător pînă la moarte,” (Filipeni 2, 8) aşa cum se fac toţi martorii adevăraţi ai Dumnezeului întrupat. Viaţa lui Eli se termină aici, doar pentru a continua altfel, în veşmîntul alb „spălat în sîngele Mielului” (Apocalipsa 7, 14), acolo unde reîncep toate (Apocalipsa 21, 1-5).
Interiorizarea Cărţii corespunde, sau este realizată prin încorporarea lui Eli în Carte, proces simetric evoluţiei personajului de la condiţia de apărător al Cărţii la cea de trăitor al ei. Dar dacă subiectul Bibliei nu este un set de reglementări morale şi nici o metodă de dobîndire a înţelepciunii, ci însuşi Autorul ei, atunci a fi trăitor al Bibliei înseamnă a fi trăitor al subiectului ei. Astfel, vederea în Cuvînt devine vedere a Cuvîntului, „asemănarea” omului re-devine cuvîntătoare, potrivit Chipului după care omul a fost făcut. Întrucît Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu, atunci vieţile noastre reiau forma Cuvîntului pe măsură ce-L lăsăm să se reverse în noi, prefăcîndu-ne astfel în El.
Peisajul începe să se schimbe (precum în „Zona” din Călăuza lui Tarkovski, se văd dealuri înverzite, pomi, vegetaţie) o dată cu apropierea de destinaţie. Se împlineşte astfel la nivel literal sensul cuvintelor din Psalmul 22 spus de Eli Solarei, dar se împlineşte totodată şi sensul mistic al apropierii mărturisitorului de destinaţia sa ultimă, Ierusalimul ceresc. Acest aspect are pentru credincioşii ortodocşi o semnificaţie aparte, întrucît  prin rugăciunea preotului din ectenia morţilor din cadrul Sfintei Liturghii îl rugăm pe Dumnezeu să aşeze sufletele credincioşilor în „loc de verdeaţă”.

3. O semnificaţie aparte pentru evanghelici şi ortodocşi

Dacă referinţele biblice din film ar trebui să fie familiare în lumea evanghelică (a creştinilor neo-protestanţi şi protestanţi conservatori), [5] în lumea ortodoxă a lui „cei patru evanghelişti au fost trei, Luca şi Matei” este probabil ca tocmai aceste referinţe să îngreuneze înţelegerea filmului. De aici şi importanţa lui specială pentru creştinii ortodocşi, în măsura în care filmul semnalează semnificaţia creştină a Vechiului Testament şi relevanţa cotidiană a Bibliei pentru vieţile noastre. Sigur, ortodocşii preţuiesc în chip special Psalmii, dar acest lucru este insuficient cîtă vreme Psaltirea este văzută ca o carte de rugăciuni de sine stătătoare (a cărei autoritate derivă mai mult din importanţa ei în mediul monahal decît din apartenenţa ei la corpusul biblic), iar Bibliei în ansamblul ei întîrziem să-i găsim locul în viaţa noastră, mai precis, să-i oferim viaţa noastră ca loc permanent. Viaţa noastră ar trebui să fie integral locul Bibliei în întregul ei, astfel încît cele două să se suprapună. Doar aşa vom putea avea o viaţă împlinită, după cum în film singura viaţă împlinită este cea a lui Eli. Cînd Eli recită Psalmul 22 (23 în versiunea mazoretică), „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi” [6], Solara îl întreabă dacă el l-a compus, iar Eli răspunde afirmativ, cu un aer serios la început, după care rîde, ca de o glumă bună. Pentru că avea şi nu avea dreptate (Părintele Teofil Părăian obişnuia să spună, în legătură cu acest psalm, că „mă simt de parcă l-aş fi scris eu”.)
Dacă, aşa cum sugeram mai sus, filmul cuprinde întreaga Biblie, aceasta este pentru că Eli s-a făcut Biblie la propriu: „În ce condiţie este?”, îl întreabă curatorul pe Eli în legătură cu Biblia. Iar Eli îi răspunde: „E cam tăbăcită, dar o să-şi facă treaba,” referindu-se la sine. Acest fapt ne ajută să înţelegem mai bine sensul profetic al afirmaţiei lui Eli cu privire la Biblie. Astfel, cînd Eli spune despre Biblie că „nu e doar o carte. Este singura carte”, aceasta înseamnă mai întîi două lucruri cu care Carnegie e de acord (şi el face aceeaşi afirmaţie): 1.) Biblia este singura carte a cărei lectură este esenţială şi urgentă şi 2.) Eli deţine singurul exemplar existent din această carte şi aşa unică în sine. Există însă un al treilea sens, care îi este cu desăvîrşire inaccesibil lui Carnegie şi nebănuit iniţial de Eli, acela în care Biblia „nu este doar o carte” pentru că urmează să „se facă trup”, să intre într-un om pe măsură ce omul intră în ea. [7]
Însă dacă filmul îi poate ajuta pe ortodocşi să vadă în Scriptură mai mult decît un obiect de cult, el este totodată un bun prilej pentru lumea protestantă de a descoperi şi recunoaşte valoarea tradiţiei ca vehicul de transmisiune al credinţei. Pentru că Eli îşi continuă misiunea şi în lipsa materială a Bibliei: orbirea lui a fost de la bun început un aspect esenţial al chemării sale. Eli încorporează Biblia, îi dăruieşte trupul său, se face carte vorbitoare. Ajuns la destinaţie, Eli predă (în engleză, „deliver” înseamnă atît „a salva”, „mîntui”, cît şi „a preda”) cartea dictînd-o. În felul acesta, Biblia, cuvîntul lui Dumnezeu, rămîne în tradiţia transmiterii mesajului prin viu grai, de la om la om. Eli povesteşte cartea care cuprinde propria sa poveste, a omului credincios pînă la capăt. Aceasta înseamnă că nu putem descoperi o continuitate a sensului creştin al istoriei decît în măsura în care acceptăm o continuitate a transmisiunii credinţei de la apostoli pînă la Parusie. [8] Aşa cum Biblia scrisă în Braille este inaccesibilă celor care văd doar cu ochii trupeşti, tot astfel se poate spune că istoria în întregul ei este scrisă în Braille. Ea poate fi citită doar de cei care „umblă prin credinţă, nu prin vedere” (2 Corinteni 5, 7).
În concluzie: trebuia ca Biblia să ajungă la Carnegie. Însă, dacă Biblia se poate apăra singură faţă de necredincioşi, ea nu se poate transmite singură. [9] De aceea, Biblia trebuia să ajungă la Carnegie fiindcă Eli trebuia să rămînă fără Biblie. Pentru că Biblia se transmite de la om la om, prin om. Cuvîntul trebuie să se facă trup, iar acest tip de prefacere nu poate funcţiona decît în interiorul unei transmisiuni vii. Aceasta este tradiţia. Ea este sfîntă nu pentru că este ortodoxă, catolică (sau protestantă), ci pentru că Duhul Sfînt se poartă deasupra ei, încălzind-o şi iluminînd-o.

4. Epistola lui Eli către necreştini

Vreme de aproape şaptesprezece veacuri, cultura, civilizaţia şi religia au fost în Europa un întreg. Era lumea creştină, creştinătatea. Timp de încă două secole după această separare, Biserica a continuat să rămînă în aşteptarea fiilor risipitori, amintindu-le acestora de căminul părintesc – locul nepreţuit unde rămîi în viaţă, şi, mai ales, singurul loc unde viaţa merită trăită. Cu timpul însă, şi în special o dată cu sfîrşitul modernităţii, Biserica s-a arătat tot mai puţin dispusă să-şi prelungească această aşteptare. Nu este vorba că nu se bucură de întoarcerea fiilor risipitori mai puţin ca înainte; ce este nou în atitudinea ei faţă de lume este că nu mai priveşte în depărtare (Luca 15, 20), nu-i mai întîmpină pe fiii risipitori pentru a-i încuraja şi susţine în ultimii paşi către casă. Iar aceşti paşi sînt cei mai grei, fiindcă acolo apasă cel mai puternic conştiinţa păcatului dar şi nădejdea de dincolo de nădejde – cei mai grei şi tocmai de aceea cei mai importanţi, de vreme ce fără acest sentiment împletit nimeni nu-şi poate recăpăta numele de fiu: „Dacă îi ceri lui Dumnezeu să-ţi permită întoarcerea la el fără căinţă, îi ceri de fapt sa te lase să te întorci fără a te întoarce.” [10]  Este cu atît mai îmbucurător să constat că, în condiţiile în care ierarhia Bisericii (clerici, teologi, profesori de teologie) pare tot mai puţin dispusă să se „complice” aducînd lumea în Biserică pentru a preface lumea (se pare că e mai lesne să se complice în sens invers, ducînd Biserica în lume şi lăsînd-o acolo), simpli creştini, precum Mel Gibson, sau precum realizatorii Cărţii lui Eli (scenaristul, regizorii, Denzel Washington) încearcă să amintească, în ciuda unei credinţe altminteri destul de confuze, care este destinul şi obîrşia lumii, şi anume că atît civilizaţia cît şi cultura sînt determinate religios. Aceasta înseamnă nu doar că avem culturi şi civilizaţii diferite cu fiecare religie, ci şi că avem atîta cultură şi civilizaţie cîtă religie. Aste ne spune, de exemplu, filmul lui Mel Gibson, Apocalypto, despre civilizaţia maia, a cărei dezintegrare politică, economică şi culturală este produsă de apogeul unei religii solare, bazată pe jertfe de oameni. Tot despre religie ca factor decisiv în destinul unei naţiuni este vorba şi în Cartea lui Eli.
Numai că, orice ar spune adepţii unităţii (transcendentale sau imanente) a religiilor, sînt religii şi religii: în Apocalypto, societatea se prăbuşeşte pentru că ia în serios o falsă religie. În schimb, în Cartea lui Eli oamenii au ajuns în pragul dispariţiei fizice tocmai pentru că au încetat să mai ia în serios religia adevărată: fie au ignorat-o cu totul („aruncam lucruri pentru care acum oamenii se omoară între ei”, povesteşte Eli, iar creştinismul, după cum arată lucrurile astăzi, este unul dintre lucrurile de care oamenii se descotorosesc ca de o haină uzată sau care doar nu mai e la modă), fie au transformat-o în pretext sau mijloc pentru dobîndirea sau păstrarea puterii.
Din fericire, filmul este asemenea Bibliei: după cum nu se poate vorbi cu sens despre Biblie ignorîndu-l pe Dumnezeu, ea rămînînd tăcută în absenţa credinţei noastre în Cel despre care ne vorbeşte arătîndu-ni-L, tot astfel nici Cartea lui Eli nu are vreun sens în afara contextului determinat de Biblie, şi anume că „Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19). Oamenii au întotdeauna posibilitatea alegerii, după cum afirmă Eli, pentru că Lumina este permanent prezentă în lume, iar „întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Acest aspect are o valoare specială în Cartea lui Eli, un film unde este dramatizată atît de pregnant problema vederii adevărate. Pentru că lumina este aici năucitoare; cu treizeci de ani în urmă, oamenii „au făcut o gaură în cer”, îşi aminteşte Eli, o gaură pe unde soarele a năvălit, pîrjolind nemilos. Foarte puţini oameni au scăpat cu viaţă, iar din aceştia şi mai puţini au rămas cu privirea nevătămată. De atunci, ochelarii de soare au devenit un articol obligatoriu. Un detaliu care ne spune două lucruri: că oamenii chiar ajung să urască lumina la propriu, retrăgîndu-se în semiîntunericul asigurat de ochelarii de soare, şi că întunericul produs de oamenii necredincioşi poate avea caracteristicile unei lumini foarte intense. Iluminismul s-a dovedit pînă la urmă a fi o iluzie optică.
„Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina.” Judecata lumii este chiar această Lumină, dinaintea căreia se retrag cei care o urăsc. Doar chipul lui Eli exprimă o bucurie lăuntrică în cele cîteva rînduri cînd se expune luminii soarelui. În schimb, atunci cînd, rănit mortal, Redrigde coboară din maşină şi, îngenunchind cu faţa spre lumina soarelui, îşi scoate ochelarii de protecţie cu un aer înfrînt şi supus totodată, nu e pentru că ar fi iubit Lumina, ci pentru că la sfîrşitul istoriei se va pleca în Numele lui Iisus „tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10). Este Numele înaintea căruia îşi vor pleca genunchiul nu doar credincioşii (ei şi-l pleacă deja, şi tocmai aceasta le dovedeşte credinţa), ci şi indiferenţii (aşa-zişii „moderaţi” de astăzi) împreună cu vrăjmaşii declaraţi ai credinţei. Eli îşi pleacă genunchiul pentru a se ruga după ce a fost nevoit să-i ucidă pe atacatorii de la ieşirea din tunel (potrivit regizorilor, praful ridicat de vîntul izbucnit din senin a fost real, ei nu au făcut decît să filmeze; nu a fost un efect special, ceea ce accentuează realismul decretului „pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce”).  Iar Carnegie deja şchiopătează, musca, semnul infecţiei fără scăpare, făcîndu-se auzită din clipa în care îl avertizează pe Eli că este ultima lui şansă de a spune unde se află cartea.
Istoria oamenilor este adusă la final de o carte, de cartea unde se găseşte istoria oamenilor. Este cartea cu care încep şi sfîrşesc toate. Într-adevăr, Eli este incapabil de dialog, fiindcă locul Cărţii nu este negociabil. Cuvîntul lui Dumnezeu nu este discutabil. Eli este la fel de intolerant şi de încăpăţînat ca şi Dumnezeul căruia i se închină. Aparent un om pe drumuri („Walker”), Eli este de fapt omul unei căi anume, pe care poate rămîne fiindcă priveşte spre ţinta călătoriei. Aşa cum ar trebui să o facă fiecare creştin. Afirmaţia bătrînului interpretat de Robert Duvall în The Road (în regia lui John Hillcoat, 2009), potrivit căreia „Cel care i-a făcut pe oameni nu va mai găsi oameni” îşi găseşte replica în Cartea lui Eli: drumul lui Eli este totodată un drum în căutare de oameni. Cel dintîi găsit este Solara, care îl opreşte de la uciderea (meritată) a unuia din ticăloşii lui Carnegie.
A fi pe drum, spre destinaţie, nu implică un refuz al civilizaţiei, ci producerea civilizaţiei şi culturii din mers, cu conştiinţa că nici noi, nici lucrurile făurite de noi nu sîntem aici pentru a rămîne aici. Creştinii sînt nişte nomazi care traversează istoria cu aceeaşi hotărîre cu care triburile semite traversau odinioară teritoriul palestinian. Creştinii au această atitudine nu pentru că s-ar fi lăsat contaminaţi de vreun stoicism obosit, pentru care „totul e trecător”, sau de vreun neoplatonism la fel de proaspăt, pentru care răul nu este decît o altă denumire a materiei, ci pentru că „rîvnesc la o cale care le întrece pe toate” (1 Corinteni 12, 31).
Dacă la nivel teologic observaţia lui C. S. Lewis citată la începutul acestor rînduri este de necontestat, trebuie să recunoaştem că „inamicul” nu este întotdeauna lesne identificabil în planul istoriei. De pildă, Carnegie; deşi pare – şi chiar este – rău, el este un rău necesar. Ceea ce, în logica realismului politic care ne-a nenorocit pe noi, românii, în special în ultimii 20 de ani, îl face automat bun. În definitiv, Carnegie conduce un orăşel civilizat unde, după cum îl asigură el pe Eli, nu se mănîncă oameni. Apa este raţionalizată, ca să ajungă pentru toată lumea. În realitate, Carnegie cunoaşte cîteva izvoare care ar fi asigurat necesarul de apă pentru toată lumea. Însă aşa cum se folosea de apă pentru a controla populaţia, tot aşa vrea să se folosească de Biblie, de creştinism. Carnegie s-a săturat ca oamenii să acţioneze din frică. Nu pentru că i-ar păsa de oameni, ci pentru că frica nu oferă niciodată garanţii suficiente; sînt situaţii cînd oamenii îşi pot depăşi frica. De aceea vrea ca oamenii să nu mai acţioneze din frică, ci din credinţă: „Oamenii vor face ce le spun eu dacă le voi spune cuvintele din carte”, îi declară Carnegie lui Redridge. Carnegie este la rîndul lui credincios („am credinţă”, îi spune şefului unei bande, „că vei găsi cartea”.). Însă el crede în credulitatea oamenilor, în puterea manipulatoare a cuvintelor potrivite.
Carnegie vrea o ideologie puternică. Religia pare o armă perfectă, întrucît oferă controlul total. După cum ştie orice ideolog care se respectă, voinţa omului nu poate fi controlată total decît în măsura în care îi controlezi conştiinţa, iar la conştiinţă nu poţi avea acces decît în măsura în care individul consimte liber să creadă sau nu. Asta explică de ce atît de mulţi ideologi înveteraţi se declară astăzi creştini şi conservatori, cu sprijinul unor creştini pe cît de dilematici, pe atît de „iniţiaţi”. În film, aceştia din urmă pot fi identificaţi în persoana Claudiei, soţia (femeia) lui Carnegie, la fel de bucuroasă de mirosul şamponului pe cît o bucură atingerea paginilor bibliei, chiar dacă ştie foarte bine că „bunurile” erau procurate în genere prin crimă.
Gary Oldman (Carnegie) reuşeşte să construiască un foarte credibil personaj negativ; aminteşte de Al Pacino în rolul din Avocatul diavolului. De altfel, Eli nu este o figură mesianică (nu încearcă să împiedice uciderea unui cuplu de oameni aparent nevinovaţi, deşi vocea acestora e cea care l-a salvat, făcîndu-l să-şi dea seama că e pe punctul de a cădea în gol; îşi cere iertare lui Dumnezeu pentru păcatele făcute), în aceeaşi măsură în care Carnegie este un personaj antihristic. Scopul lui este de a face pe Dumnezeu, şi pentru asta are nevoie de cuvintele lui Dumnezeu. Carnegie se foloseşte de oameni, aşa cum vrea să se folosească de Dumnezeu. „Mă folosesc de cine pot”, înseamnă: de cine vrea să mă slujească. Însă Eli nu vrea să-i slujească, nu se lasă ispitit: „Nu e nimic în Vest”, îi spune Carnegie lui Eli într-o scenă care aminteşte de Ispitirea din pustie. „Mi s-a spus altceva”, răspunde Eli. Iar cînd Carnegie vrea să ştie cine i-a spus-o, Eli rămîne tăcut.
„Noi cei vechi, noi sîntem cei care avem un viitor,” spune Carnegie. „Sîntem din lumea de dinainte.” „Dinainte” de explozia nucleară menţionată în film înseamnă, din perspectivă teologică, „dinainte” de alungarea din rai. Oamenii au fost scoşi din Rai pentru că l-au nesocotit pe Dumnezeu; vor fi scoşi şi din lumea aceasta, dar fără a putea intra Împărăţie, din acelaşi motiv: pentru că l-au nesocotit pe Cel ce a venit în ea. Pentru că au vrut să-şi construiască un rai, adică o utopie.
Toate acestea ne spun că, într-un fel, ne aflăm deja în situaţia descrisă de film. Nici nu mai este nevoie de un război devastator de proporţiile celui din film; sîntem deja acolo. Situaţia noastră este cumva mai tristă, fiindcă deşi nu am trecut printr-un război nuclear, deşi încă dispunem de resurse naturale (numele secular al darurilor lui Dumnezeu), ne apasă aceeaşi disperare, acelaşi gol. Avem biblii, dar trăim ca şi cînd nu le-am avea, ca şi cum ele nu ar conta. Avem ochi dar nu vedem. Eli ne spune că s-ar putea ca tocmai acesta să fie motivul nevederii noastre, faptul că ne limităm vederea doar la ce se vede. Şi că dacă sfîrşitul ne prinde orbi, vom rămîne orbi pentru totdeauna. După cum îi spune Claudia lui Carnegie: „Îmi pot imagina cum e să ai atît de aproape şi totuşi infinit de departe tocmai lucrul pe care ţi l-ai dorit atît de mult.” O bună definiţie a iadului.

„Creştinii cred că [Dumnezeu] va coborî în forţă; nu ştim cînd. Dar putem bănui de ce amînă. Vrea să ne dea şansa de a trece de bunăvoie de partea lui. Cred că nici tu, nici eu n-am avea o părere bună despre un francez care ar fi aşteptat ca armatele aliaţilor să pătrundă în Germania pentru a declara ca este de partea noastră. Dumnezeu va înfăptui invazia. Dar mă întreb daca oamenii care cer lui Dumnezeu să intervină deschis şi direct în lumea noastră îşi dau bine seama despre ce va fi cînd el va face acest lucru. Cînd se va întîmpla acest lucru, va fi sfîrşitul lumii. Cînd autorul apare pe scena, piesa de teatru s-a sfîrşit. Dumnezeu va invada lumea, e-n regula; dar atunci la ce bun sa mai spui ca eşti de partea lui, de vreme ce vei vedea cum tot universul natural se risipeşte ca un vis şi în locul lui se năpusteşte altceva, care nici nu ţi-ar fi putut trece prin minte; ceva atît de minunat pentru unii şi atît de groaznic pentru alţii, încît nimeni nu va mai avea de ales? Căci de data aceasta Dumnezeu nu va fi deghizat; ceva atît de copleşitor încît fiecare creatură va fi cuprinsă fie de iubire irezistibilă, fie de groază irezistibilă. Atunci va fi prea tîrziu ca să mai alegi de partea cui să fii. Este inutil să spui că ai ales să stai culcat atunci cînd nu mai poţi sta în picioare. Timpul acela nu va fi al alegerii: va fi timpul cînd vom descoperi cu adevărat de partea cui am ales sa fim, indiferent că ne-am dat sau nu seama mai înainte. Acum, astăzi, în clipa asta, avem şansa de a alege partea cea bună. Dumnezeu se ţine deoparte ca să ne ofere această şansă. Nu va dura veşnic. Trebuie să apucăm şansa sau s-o lăsăm să treacă.” [11]

Această descriere explică violenţa filmului într-un mod mult mai adecvat semnificaţiei lui decît o fac comentatorii grăbiţi să expedieze filmul ca pe o producţie comercială mediocră din genul apocaliptic. Sabia lui Eli este Cuvîntul lui Dumnezeu care pătrunde pînă în rărunchi şi separă fără compromis, Cuvînt devenit sabie necruţătoare la sfîrşitul vremurilor.
De fapt, cred că ce i-a înfuriat pe criticii liberali ai filmului este că Eli îşi vede de drum. Că nu vrea să conlucreze, ci refuză să „edifice” viitorul. Eli nu vede „valoarea socială” a Cărţii, nu-l interesează virtuţile civilizatoare ale creştinismului, ci socoteşte că locul Bibliei este doar acolo unde este nevoie de ea, adică acolo unde oamenii vor să-i slujească lui Dumnezeu.

5. Epilog: elita antropofagă

În stilul obamaniac al cetăţeanului universal, un membru de vază al acestui grup se declara recent preocupat de sufletul creştin al Europei, în condiţiile în care nu pare că ar fi pus vreodată prea mare preţ pe sufletul, creştin sau necreştin, al propriului său popor. Acesta fusese evacuat deja undeva în zona fetidului. Spre deosebire de cetăţeanul nostru, atunci cînd a pus problema luptei pentru salvarea sufletului naţiunii sale, Robert P. George, un eminent gînditor catolic american (considerat de unii drept succesorul lui Richard John Neuhaus), şi-a încheiat cuvîntarea amintind de judecata lui Dumnezeu asupra naţiunii sale, de faptul că Războiul Civil a fost îngăduit în America din cauza păcatului sclaviei, şi că deşi America merită să fie lepădată de Dumnezeu din cauza păcatelor ei de acum, printre care avortul este unul din cele mai grave, îi îndeamnă pe americani să se roage pentru ca Dumnezeu să-i ajute să se îndrepte. [12]
Însă Robert P. George nu se numără printre acele „conştiinţe” şi „voci” oferite  românilor de ani de zile, chipurile pentru a-i „elibera”, diverse modele de apărători ai libertăţii precum Rob Riemen, Adam Michnik sau, mai recent, Arthur Koestler, cel care ne-a lăsat ca moştenire, în cuvintele unui harnic genealogist din spaţiul culturii româneşti contemporane, „apărarea libertăţii în vremuri de josnice abdicări”. [13] Dar pentru a apăra libertatea, trebuie mai întîi definită natura abdicării şi autorul (autorii) josniciei. Un lucru pe care Koestler poate l-a făcut; nu am auzit însă că ar fi fost urmat în această privinţă de „moştenitorii” lui.
„Portretul lui Arthur Koestler din această biografie nu este neapărat unul flatant. Personajul a fost, se pare, un egoman incurabil, mizantrop, arogant, alcoolic, brutal până la violenţă în relaţiile cu femeile, depresiv, angoasat şi terorizat de infinite, indicibile şi inavuabile complexe. Ori, cel puţin, aşa apare el în amintirile unor contemporani. Se poate. Alţii şi-l amintesc în chip diferit. Dar nu această faţă întunecată a lucrurilor este ceea ce contează de fapt,” ne lămureşte „moştenitorul”. Dar dacă această faţă este ceea ce contează de fapt, nu doar în cadrul biografiei lui Koestler publicată de Michael Scammell (şi prezentată de V. Tismăneanu în articolul citat), ci mai ales în raport cu natura „josnicei abdicări” a timpurilor noastre? Potrivit lui George J. Marlin (editorul operei complete a lui Chesterton), Koestler s-a lepădat de comunism doar pentru a îmbrăţişa o altă deviaţie modernistă; a respins materialismul ştiinţific doar pentru că îmbrăţişase parapsihologia şi paranormalul în genere (altfel spus, tocmai „flacăra violetă despre care Andrei Pleşu sugerează că ar putea constitui un potrivit brand românesc [14]). Mai departe, continuă Marlin,

„Koestler a fost un om afurisit, mizerabil şi crud, care s-a purtat urît cu mama sa, a refuzat să se întîlnească cu fiica sa nelegitimă şi care a fost acuzat de soţia unui prieten de-al său că a violat-o. Koestler a recunoscut că pe măsură ce creştea era «admirat pentru intelectul său şi detestat pentru caracterul său» şi i-a scris femeii care avea să fie cea de-a doua lui soţie că «fără un element de viol iniţial nu e nici o plăcere». Un narcisist pînă la capăt, nu a avut nimic împotrivă ca cea de-a treia sa soţie, mai tînără şi perfect sănătoasă, să se sinucidă împreună cu el. Nimeni nu trebuie să fie surprins de aceste revelaţii. Numeroşi modernişti mîndri de principiile lor înalte, care conferenţiau public despre neamul omenesc şi despre felul în care ar trebui el să se comporte, erau în viaţa particulară nişte criminali care se credeau exceptaţi de la regulile obişnuite de convieţuire.” [15] 
Dacă „acest om aparent fără conştiinţă a trezit conştiinţa Occidentului”, cum îşi încheie V. Tismăneanu articolul, citînd o recenzie la studiul lui Scammell, înţelegem acum de ce Occidentul se află într-o criză fără precedent. Iar această criză, această „josnică abjecţie” despre care „moştenitorii” lui Koestler nu suflă un cuvînt (fapt care-i transformă poate în succesori veritabili?) se numeşte cultul morţii în care a intrat întreaga lume fie prin respingerea explicită a lui Dumnezeu, fie prin încercarea de a se folosi de El. Apărătorii libertăţii „şi-au propus să salveze lumea, şi au sfîrşit prin convingerea că moartea prematură este cea mai bună opţiune”. [16] Iar în condiţiile în care au distrus lumea, ne oferă compensaţia ultimului şampon. Şi posibilitatea de a participa la reconstrucţia utopiei.



O REMARCĂ ADĂUGATĂ LA 1 FEBRUARIE 2010, ORA 8:25 PM:

Solara părăseşte locul sigur oferit de închisoarea-fortăreaţă, pentru a pleca "acasă". Dar are ea un "acasă"? Poate fi considerat orăşelul lui Carnegie un loc pentru întemeierea unui cămin? Desigur, ne putem imagina că Solara urmează sfatul dat de Eli, plecînd să schimbe locul pe care-l urîse atît de mult. Dar aşa cum Eli nu şi-a propus nici o clipă  să întîrzie, ori să se întoarcă pentru a civiliza lumea, e de presupus că Solara, care prezintă acum o asemănare evidentă cu Eli, a înţeles sensul lui "acasă" potrivit Bibliei pe care, ni se sugerează, a auzit-o integral dictată de Eli (Solara apare la un moment dat dormind la picioarele lui Eli care dictează, şi totodată lipită de masa pe care odihneau paginile  scrise.) Solara se îndreaptă spre "casa" în care Eli odihneşte deja; faţă de această destinaţie, drumul e singurul loc sigur, singura "casă" care nu te îndepărtează de destinaţie, ci te apropie. Ceea ce nu înseamnă că creştinul este un homeless, un  dezrădăcinat. Creştinul nu este un vagabond mistic, ci un călător cu o destinaţie precisă şi care vrea să aşeze lumea întreagă, cu civilizaţia şi cultura ei, pe drumul devenit cale.

NOTE:

[1] The Book of Eli. Regia Allen Hughes şi Albert Hughes. Cu Denzel Washington (Eli), Gary Oldman (Carnegie), Mila Kunis (Solara), Ray Stevenson (Redridge, omul lui Carnegie), Jennifer Beals (Claudia, mama Solarei). Produs de Alcon Entertainment. Distribuit în Romania din 29 ianuarie 2010 de InterComFilm Distribution.

[2] C. S. Lewis, Creştinismul, pur şi simplu, Humanitas, 2004, pp. 122-123. Aceasta nu înseamnă că oamenii sînt în mod constant şi neabătut angajaţi într-o direcţie unică, potrivit alegerii făcute. Credincioşii continuă să păcătuiască. Ce-i deosebeşte de necredincioşi este că ei ştiu că păcătuiesc, iar credinţa îi ajută să se ridice după fiecare cădere.

[3] John Phillips, Exploring People of the Old Testament: Volume Two, Kregel Academic, 2006, pp. 52-53. Această degradare duhovnicească progresivă a lui Eli este atribuită de Phillips lumii protestante a ultimilor două veacuri, vezi în continuare pp. 54-55.

[4] Însă acest detaliu va fi pierdut de consumatorii de floricele precum şi de toţi spectatorii normali care vor avea neşansa de a sta în apropierea rumegătorilor.

[5] Familiaritate de care teologii evanghelici înşişi încep să se cam îndoiască. Vezi Mark Dever, The Message of the Old Testament: Promises Made, Crossway Books, 2006, p. 251.

[6] Potrivit precizării Bibliei de la Ierusalim, acest psalm „este legat în general de viaţa sacramentală şi în mod special de Taina Botezului şi de Taina Sf. Euharistii”.

[7] Din acest punct de vedere, filmul depăşeşte ideea oamenilor-cărţi din Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury.

[8] Cf. diacon Andrei Kuraev, Moştenirea lui Hristos, Sophia, 2009, pp. 124-126.

[9] Mai devreme sau mai tîrziu, lumea protestantă va trebui să admită că Biblia nu face salturi. Ceea ce nu înseamnă că nu respect pasiunea fiecărei confesiuni de a-şi celebra propriul mister al credinţei, oricare ar fi acela: de la a-i face cu mîna papei, pentru catolici, la convingerea protestantă că Biblia a sărit din lumea mediteraneană antică tocmai pînă în Germania secolului XVI. Cît despre Ortodoxie, mă tem că nota ei distinctivă negativă poate fi găsită într-o rădăcină neoplatonică, neasumată nici pînă astăzi pe deplin, şi care ar explica uşurinţa cu care ciupercile gnostice sau doar „spirituale” se înmulţesc pe trunchiul ei venerabil. 

[10] C. S. Lewis, Creştinismul, pur şi simplu, p. 83.

[11] Ibid., pp. 92-93.

[12] Robert P. George, “Our Struggle for the Soul of the Nation”, http://www.catholiceducation.org/articles/abortion/ab0160.htm. Meritul lui R. P. George este acela de a arăta că „liberalii sînt de fapt sclavii unei «ortodoxii seculariste» sau ai «feminismului, multiculturalismului, mişcării de eliberare gay şi a liberalismului ca stil de viaţă». Conservatorii, în schimb, vorbesc de la înălţimea raţiunii publice non-sectare.”  David D. Kirkpatrick, “The Conservative-Christian Big Thinker”, The New York Times, 20 dec. 2009 (http://www.nytimes.com/2009/12/20/magazine/20george-t.html?hpw=&pagewanted=all).

[13] Vladimir Tismăneanu, „Arthur Koestler, o Cassandră a secolului XX”, Revista 22, 19-25 ianuarie 2010 http://www.revista22.ro/arthur-koestler-o-cassandr259-a-secolului-xx-7477.html


[15] George J. Marlin, “Modern Scoundrels”,

[16] R. H. J. King, “The Genius of Martin Amis”,