I
Harul, care este sănătatea creaturilor, poate fi
păstrat doar împreună.
Prin însănătoşire membrii împrăştiaţi se adună
laolaltă.
În sănătate trupul este slăvit, cel sfânt pătrunde
în lume.
II
Sarcina vindecării constă în a te respecta ca
fiinţă creată, nici mai mult, nici mai puţin.
O fiinţă creată nu este un creator şi nici nu
poate fi un creator. Nu există decât o singură Creaţie, iar noi suntem membrii
ei.
A fi creator nu înseamnă decât să ai sănătate: să
te păstrezi pe de-a-ntregul viu în Creaţie, să păstrezi creaţia pe de-a-ntregul
vie în sine, să vezi Creaţia într-un chip nou, să primeşti contribuţia cuiva
într-un chip nou.
Cele mai creatoare lucrări sunt toate strategii
ale acestei sănătăţi.
Lucrările mândriei, realizate de cei care se
numesc singuri creatori, cu premiul lor pentru originalitate, reduc Creaţia la
noutăţi, acele surprize stinse ale minţilor incapabile de minunare.
Urmărind originalitatea, creatorul închipuit
lucrează de unul singur. În singurătate îţi asumi o responsabilitate pentru
tine însuţi pe care nu o poţi împlini.
Noutatea este un gen de singurătate.
III
Există lucrarea rea a mândriei. Există însă şi
lucrarea rea a disperării, făcută rău din cauza unui blocaj al speranţei sau
viziunii.
Disperarea este puţinătatea responsabilităţii,
după cum mândria este prisosul de responsabilitate.
Lucrarea
lipsită de valoare a disperării, lucrarea lipsită de rost a mândriei,
deopotrivă trădează Creaţia. Ele sunt deşeuri ale vieţii.
Pentru disperare nu există iertare, iar pentru
mândrie nu există nimeni. Poate ierta cel însingurat?
IV
Lucrarea cea bună descoperă calea printre mândrie
şi disperare.
Ea slăveşte cu sănătate. Însănătoşeşte cu slavă.
Păzeşte lucrul dat în aşa fel încât el să rămână
dar.
Prin ea noi pierdem singurătatea:
strângem mâinile celor ce merg înaintea noastră şi
mâinile celor care vin după noi;
pătrundem în micul cerc al îmbrăţişării cu
fiecare-n parte
şi în cercul mai larg al îndrăgostiţilor ale căror mâini sunt unite într-un
dans,
şi în cercul mai larg al tuturor creaturilor,
trecând prin şi din viaţă, care se mişcă tot într-un dans, pe o muzică atât de
subtilă şi de amplă încât nici o ureche nu o aude altfel decât în fragmente.
V
Şi prin ea pătrundem în solitudine, unde de
asemenea pierdem singurătatea.
Doar neînţelegere poate ieşi din încercarea de a
împărţi solitudinea.
Adevărata solitudine se găseşte în locurile
sălbatice, unde eşti lipsit de obligaţia umană.
Vocea ta lăuntrică devine perceptibilă. Simţi
atracţie faţă de sursele tale cele mai intime.
Prin urmare, răspunzi mai limpede vieţilor altora.
Cu cât mai coerent devine cineva faţă de sine însuşi ca fiinţă creată, cu atât
mai reuşită este intrarea lui în comuniune cu toate creaturile.
Cel care se întoarce din solitudine vine încărcat
de darurile împrejurării.
VI
Şi nu există nici o scăpare din acea întoarcere.
De la ordinea naturii ne întoarcem la ordinea şi
dezordinea umanităţii.
Din cercul mai larg trebuie să mergem înapoi la
cel mai mic, cel mic în cel mai mare şi dependent de el.
Se intră în cercul mai mare acceptând să fii o
creatură, iar în cel mai mic alegând să fii un om.
Iar întorcându-ne din pădure, ne amintim cu regret
tihna ei. Căci toate creaturile de acolo sunt la locul lor, deci în tihnă.
În eforturile lor cele mai mari, dormind sau
veghind, moarte sau trăind, ele sunt tihnite.
În cercul oamenilor suntem epuizaţi de efort şi
suntem fără tihnă.
VII
Ordinea este singura posibilitate a tihnei.
Ordinea făurită trebuie să caute ordinea dată şi
să-şi găsească locul în ea.
Câmpia trebuie să amintească pădurea, oraşul
trebuie să amintească câmpia în aşa fel încât roata vieţii va continua să se
învârte iar muribunzii îi vor întâlni pe nou-născuţi.
Membrii împrăştiaţi trebuie aduşi la un loc.
Dorinţa va depăşi întotdeauna posibilul. Dar a
împlini posibilul înseamnă a-l lărgi.
Împlinit, posibilul este vremelnic în lume, veşnic
în minte.
Văzând lucrarea care este de făcut, cine poate ajuta,
dorind să fie el cel care să o facă?
Dar se poate teme că nu va avea tihnă până când
treaba nu este gata şi casa nu este în ordine, ferma nu este în ordine, oraşul nu
este în ordine şi toţi cei dragi nu sunt bine.
Însă mândria este cea care pândeşte neadormită în
noapte cu dorinţa ei şi cu mâhnirea ei.
A trudi la această treabă de unul singur înseamnă
a da greş. Nu există nici un ajutor pentru ea. Singurătatea este eşecul ei.
Disperarea este cea care vede lucrarea eşuând în
propriul tău eşec.
Această disperare este cea mai diz-graţioasă
mândrie dintre toate.
VIII
Cea din urmă vine mândria de a gândi fără
învăţători.
Învăţători sunt pretutindeni. Ceea ce lipseşte
este cineva care să vrea să înveţe.
În ignoranţă este speranţă. Dacă am fi ştiut
care-i problema, nu am fi învăţat nici măcar puţinul pe care l-am învăţat.
Bizuiţi-vă pe ignoranţă. Ignoranţa este cea la
care învăţătorii vor ajunge.
Ei aşteaptă, după cum au aşteptat dintotdeauna,
dincolo de muchia luminii.
IX
Învăţăturile învăţătorilor nebănuiţi aparţin
sarcinii, şi ele îi sunt speranţa.
Iubirea şi lucrarea prietenilor şi îndrăgostiţilor
aparţin sarcinii, şi ele îi sunt sănătatea.
Tihna şi bucuria aparţin sarcinii, şi ele îi sunt
slava.
Fie ca ziua de mâine să vină mâine. Nu prin voinţa
ta este casa ocrotită de-a lungul nopţii.
Ordinea este singura posibilitate a tihnei.
(Wendell Berry, “Healing”, în volumul What Are
People For?,
Counterpoint, 2010, pp. 9-13. Traducere de Gheorghe Fedorovici)
