marți, 1 septembrie 2015

Revoluţia lui Pete Seeger



“A little revolution, now and then, is a healthy thing, don't you think?”, îl întreabă căpitanul Ramius pe agentul CIA Jack Ryan în finalul filmului The Hunt For Red October, în timp ce submarinul străbate lin apele râului Penobscot. Ryan aprobă călduros, cu un zâmbet larg menit să demonstreze că a înţeles ironia implicată de predarea submarinului Red October tocmai în mâinile duşmanilor Revoluţiei din Octombrie. Totodată, ca agent CIA, Ryan se putea gândi şi la viitoarea dezmembrare a Uniunii Sovietice ca urmare a politicii de deschidere duse de Gorbaciov (acţiunea cărţii/filmului are loc în 1984, anul morţii lui Andropov şi precede cu un an numirea lui Gorbaciov în funcţia de Secretar General). Această posibilitate este exprimată de altfel ca o speranţă tocmai de replica lui Ramius, atunci când Ryan anticipează scandalul pe care-l va produce la Moscova dispariţia submarinului:

— When the dust settles from this, there's going to be hell to pay in Moscow.
— Well, perhaps. Maybe something good will come from it. A little revolution, now and then, is a healthy thing, don't you think?




Imediat apoi, Ramius îl întreabă pe Ryan dacă-i mai place să pescuiască, aşa cum îi plăcea pe când era copil. Întrebarea era doar un pretext pentru a-i povesti de râul său de lângă Vilnius şi de bunicul său care l-a învăţat să pescuiască, aşa cum şi Ryan învăţase să pescuiască tot de la bunicul său, chiar în apele râului pe care-l traversau în acel moment. Râul lui Ramius nu este diferit de râul americanului, iar meşteşugul pescuirii rămâne cam acelaşi peste tot. În Lumea Nouă, în care americanul îl invită ospitalier pe rus, oamenii pot pescui împreună, pentru că aici nimeni nu mai poate porni un război. Spre deosebire de ruşii care construiesc armele capabile să-nceapă un război, americanii le construiesc pe cele care pot să împiedice sau, în cel mai rău caz, să-ncheie un război.
Ce-i drept, armele, şi în special armamentul nuclear îi poate ţine pe oameni la distanţă. Dar şi pacea îi poate ţine pe oameni la distanţă: îi ţine la distanţă unii de alţii transformându-i în străini, chiar dacă îşi sunt vecini; îi ţine la distanţă de natură, de pământ, de cer. Nu-ţi trebuie neapărat armament nuclear ca să distrugi lumea: o poţi face foarte bine şi cu câteva centrale atomice, cu câteva centre industriale construite fără nici o grijă faţă de ordinea naturală şi cu câteva companii de exploatare forestieră. În numele progresului, dezvoltării economice şi stabilităţii sociale se duce poate cel mai violent război împotriva omului şi lumii create.
Există monumente închinate victimelor războiului şi mai ales victimelor cruzimii pe care am putea-o numi iraţională dacă nu ar fi fost atât de raţională, de sistematică şi de bine planificată: cele de la Auschwitz-Birkenau, de la Sighet, Aiud... Dar oare defrişarea pădurilor, poluarea râurilor şi aerului, transformarea solului roditor într-unul steril nu pot fi considerate la rândul lor crime, deopotrivă raţionale, sistematice şi bine planificate? În definitiv, noul antreprenoriat n-a mai lăsat un peşte în râuri, un arbore în păduri, iar populaţia din zonele contaminate se vede nevoită să-şi părăsească locurile de baştină. Nu sunt şi acestea crime împotriva umanităţii? Naziştii le extrăgeau victimelor din lagăre dinţii de aur, capitaliştii occidentali vor să extragă dinţii de aur ai munţilor noştri. Naziştii lăsau în urmă norul de fum şi grămezile de cenuşă din crematoriile lagărelor; capitaliştii lasă în urmă lacuri de cianură. Ce ne vor face aceste reziduuri toxice? Dar copiilor noştri?
Este foarte bine că se fac pelerinaje la lagărele de exterminare. Mă tem că a sosit vremea când ar trebui organizate şi pelerinaje în zonele contemporane de exterminare a naturii: la fostele zone împădurite, la fostele lacuri, râuri şi câmpuri.
Când mergeam cu mai mulţi ani în urmă cu trenul pe ruta Bucureşti-Suceava, unul din mijloacele obişnuite prin care călătorii făceau ca timpul să treacă mai repede, dar şi mai instructiv, era să ghicească soiul diverselor culturi care se vedeau pe fereastra compartimentului. Astăzi acest efort, împreună cu priceperea respectivă, sunt de prisos: pe o distanţă de patru sute de kilometri, nu se văd decât două, trei nesfârşite suprafeţe cultivate: floarea soarelui până pe la Mărăşeşti, apoi porumb, cu porţiuni ceva mai restrânse de soia intercalate. Probabil că în câţiva ani nu vom mai vedea decât un tip de cultură, după care nu vom mai vedea nici una. Fapt care bineînţeles că le va confirma eventualilor călători că românul a rămas leneş şi hoţ. Pentru că aşa le spune lor tableta, care nu face doar ca timpul să treacă mai repede: îl suspendă cu totul.
Această uriaşă forţă distructivă este poate mai perfidă decât nazismul şi comunismul la un loc. Are toate justificările bune: asigură hrană, energie, locuri de muncă. Cum să o pui în discuţie? Cum să i te împotriveşti?
De fapt, această maşinărie de producere şi distribuire a bunurilor cu preţul distrugerii pământului nu serveşte decât în mică măsură nevoile oamenilor; în cea mai mare parte a ei nu face decât să satisfacă nişte dependenţe induse tot de ea. Maşinăria tehno-capitalistă are morala unui traficant de droguri, producând însă, pe termen lung, un rău mult mai mare, întrucât afectează nu doar populaţia pământului, ci pământul însuşi. Sigur că în urma apariţiei noilor tehnologii şi a mutării producţiei industriale în ţările din lumea a treia, populaţia angajată anterior în vechile centre industriale a sărăcit brusc, ajungând să fie dependentă efectiv de alcool şi droguri, devenind, din victimă a unui sistem inuman, duşmanul societăţii. După cum o spune Iris DeMent, „living in the wasteland of the free where the poor have now become the enemy”:



Pe de o parte, promisiunea prosperităţii universale, care-l va mântui pe orice individ pregătit să devină un harnic antreprenor, face ca acest sistem economic să fie întâmpinat cu speranţă şi încredere, dacă nu chiar cu nerăbdare. Pe de altă parte, ani în şir de dispreţ şi chiar ură faţă de români manifestate de liderii lor politici, culturali şi spirituali au indus în rândul populaţiei o stare de nepăsare faţă de om şi natură, faţă de locul propriu, o răceală care face ca ideologia neoliberală să nu mai stârnească printre români nici o înfiorare. Majoritatea bucureştenilor, de pildă, nu sunt cu nimic diferiţi de copilul pe care l-am auzit recent în parc, al cărui unic răspuns se rezuma la „şi ce dacă?” Astfel, când băiatul meu îi spunea că frunzele sunt importante pentru că datorită lor copacii sunt în viaţă şi copacii sunt importanţi pentru că datorită lor noi suntem în viaţă, fata, care era cam de vârsta băiatului meu (în jur de şapte ani), răspundea invariabil prin „şi ce dacă?”: şi ce dacă distrugem frunzele, şi ce dacă distrugem copacii, şi ce dacă ... voia să continue, dar a ezitat. Copiii încă mai opun rezistenţă morţii, cel puţin propriei lor morţi. Dar cultura riscului, forma principală de educaţie promovată de ideologia neoliberală, va găsi un teren fertil în asemenea copii din care sentimentul apartenenţei, al comunităţii au dispărut aproape cu totul (pentru relaţia dintre neoliberalism, educaţie şi cultura riscului, vezi Steven Bialostok, Robert L. Whitman (eds.), Education and the Risk Society, Sense Publishers, Rotterdam, 2012, în special capitolul “«Have a Go At It»: Embracing Risks and Teaching in Late Modern Capitalism” pp. 75-95).
Dar chiar dacă i s-ar împotrivi cineva, o asemenea maşinărie nu poate fi înfrântă în nici un război normal, pentru că ea nu exprimă forţa unui adversar convenţional. Nu-i poţi opune o mitralieră, nici măcar „maşina de ucis nazişti” în care se transformase la momentul critic chitara lui Woodie Guthrie. E nevoie să-i faci pe oameni să vadă efectele acestui război dus împotriva lumii şi a oamenilor. Poţi face mai degrabă din instrumentul tău, de la condei la chitară, de la catedră la amvon, din bunurile produse, din munca ta o „maşină care încercuieşte ura şi o obligă să se predea” aşa cum a făcut Pete Seeger din chitara sa („This Machine Surrounds Hate and Forces it to Surrender” http://www.theatlantic.com/technology/archive/2014/01/this-machine-surrounds-hate-and-forces-it-to-surrender/283414/).
Mai mult decât atât, Pete Seeger a construit o ambarcaţiune cu pânze https://en.wikipedia.org/wiki/Hudson_River_Sloop_Clearwater  şi a navigat cu ea de-a lungul unui râu atât de poluat încât peştii scoteau capul din apă pentru a putea respira (http://www.dec.ny.gov/lands/77105.html). Oamenii veneau să vadă barca şi să-l asculte pe neobişnuitul cântăreţ. După un timp, au început să vadă râul. După mai mulţi ani, au început să (se) vadă şi peştii din râu. Efortul lui Seeger dăduse roade, astfel încât în 1972 a fost promulgată legea The Clean Water Act (https://en.wikipedia.org/wiki/Clean_Water_Act; vezi şi http://www.clearwater.org/about/the-clearwater-story/).
După cum se va vedea din textul de mai jos, Pete Seeger nu a înfruntat direct această uriaşă forţă distructivă a poluării industriale activă de-a lungul râului Hudson, ci i-a făcut pe oameni să vadă realitatea aşa cum era, dar mai ales aşa cum trebuia să fie. Iar oamenii au văzut şi au înţeles.
Localnicul se bucură de darul apropierii. Locul îi este aproape. Omul înstrăinat resimte dorul după loc, după locul său, iar localnicul, în virtutea apropierii sale de loc, reuşeşte să-i transmită omului înstrăinat căldura locului. Seeger nu a reuşit pentru că se plimba pe un râu împuţit cu o barcă frumoasă. Oricât de izbitor ar fi fost contrastul, Seeger nu ar fi reuşit să-i facă pe oameni să vadă locul şi să-l resimtă ca pe al lor dacă el însuşi nu simţea locul, râul, ca pe al său, deci în grija sa. În acest caz a fost vorba despre un râu, dar povestea poate fi la fel de bine şi despre un deal. Dealul lui Berry, de pildă, îi face pe oameni să vadă altfel dealurile din drumul lor, îi face să-şi amintească, sau chiar să se viseze acasă (http://walkerinthesuburbs.blogspot.ro/2011/08/native-hill.html).  
Recitând un vers de Cristofor Columb, Căpitanul Ramius mărturiseşte în fond că şi el, asemenea genovezului, visează să ajungă acasă:

And the sea will grant each man new hope
As sleep brings dreams of home.

Însă Ryan îl previne, precizând că, asemenea lui Columb, Ramius încă nu a ajuns acasă, ci doar în Lumea Nouă. Care, oricât de ospitalieră, poate fi tot atât de departe de „acasă” ca şi Lumea Veche. Ca să ai o casă, o locuinţă, nu-ţi trebuie decât o sumă de bani şi nişte legi care să garanteze proprietatea şi siguranţa individului. Comunismul îţi lua casa, dar te lăsa cu dorul lui acasă. Capitalismul îţi lasă casa, dar îţi şterge sentimentul lui acasă din conştiinţă.
Nu poţi fi acasă decât în locul tău natal, sau într-unul care seamănă destul de bine cu locul tău încât să trezească acele amintiri care întreţin atenţia faţă de noul loc şi faţă de cei cu care îl împarţi. Un loc din Maine poate deveni astfel un acasă pentru cineva de lângă Vilnius. Însă o casă nu devine „acasă” de la sine. E nevoie de mult mai multă muncă, de mai multă iubire. Dar astăzi nici măcar acestea nu mai sunt de ajuns: avem nevoie şi de o mică revoluţie. 

 *

“My Dirty Stream” [1]: Testamentul anti-poluare al lui Pete Seeger

de

născut în 3 mai, 1919, Pete Seeger a murit în 27 ianuarie 2014; acest articol a fost publicat în 30 ianuarie 2014, n. tr.), a lăsat în urmă bogăţia de cântece frumoase, îndrăzneţe şi de neuitat adunate în cursul unei vieţi foarte lungi. Dar ce mi-a lăsat mie – şi milioanelor de alţi copii care au crescut de-a lungul râului Hudson în vremea mandatului său de acolo – nu este un cântec, ci o poveste. Iar povestea aceasta este cel mai bun leac împotriva cinismului pe care-l cunosc.
Ea sună cam aşa.
Atunci când Pete şi soţia sa, Toshi, au cumpărat pământ în Beacon, N.Y., în anii ’40, a te muta spre nord, în Beacon, nu era chiar o chestie hip. Orăşelele de la malul râului Hudson decăzuseră cu zeci de ani în urmă, şi erau nişte locuri de mică întindere destul de dure – şi încă mai sunt, în multe privinţe. Multe necrologuri au menţionat că la vremea stabilirii familiei Seeger acolo, râul Hudson era murdar. De fapt, era infect. Aproape oricine putea arunca aproape orice în râu, fără să aibă nevoie de vreo aprobare: mizeria din canalizare, gunoaie, reziduuri industriale în întreaga lor varietate îngrozitoare. Bacteriile consumau atât de mult oxigen încât uneori peştii se sufocau în apă. Lângă Tarrytown, aflat la aproximativ 25 de mile la nord de Manhattan, culoarea râului s-a schimbat în culoarea vopselei aplicate pe maşinile de la uzina locală a grupului General Motors. Nu pescuiai în Hudson dacă ţineai la sănătatea ta şi nu înotai în el dacă-ţi preţuiai viaţa.
Aşa că Pete a comandat o mare ambarcaţiune de lemn. O treabă care, la început, a avut sens fix pentru nimeni. Însă Pete credea că o barcă graţioasă, de pe vremuri – o replică a velierelor care străbăteau râul în secolele 18 şi 19 – i-ar aduce pe oameni la malurile lor uitate, şi că de acolo ei ar putea imagina un viitor diferit pentru Hudson.
Velierul Clearwater lung de 32 metri, destinat navigaţiei pe râul Hudson, a navigat de la un şantier naval din Maine în primăvara anului 1969, călătorind spre sud către New York şi apoi spre nord către căminul său de pe Hudson – în ape a căror concentraţie de bacterii depăşea de 170 de ori nivelul de siguranţă.
Velierul cu catarg înalt era greu de ignorat şi la fel erau şi Pete şi banjoul său. Lumea chiar se aduna pe malurile distruse şi a început să protesteze, iar atenţia pe care Pete şi aliaţii săi au atras-o asupra stării deplorabile a râului Hudson a contribuit în cele din urmă la promulgarea Legii Federale „Clean Water Act” în 1972. (În timp ce Congresul dezbătea legea, Pete şi-a pledat cauza navigând cu velierul Clearwater până la Washington şi susţinând un concert neanunţat pe holurile Congresului – fapt care poate că a fost de ajutor sau poate că nu). Legea „Clean Water Act” reglementa evacuarea reziduurilor şi finanţa tratarea apei, iar încetul cu încetul Hudson a devenit mai curat. Nivelurile de bacterii şi de agenţi poluanţi au scăzut. Peştii au revenit, şi treptat s-au însănătoşit.
Velierul a continuat să călătorească, iar Pete a continuat să cânte şi când eram un copil în Hudson Valley prin anii 1970-80 era aproape imposibil să ratezi velierul Clearwater şi pe creatorul lui. Pete nu s-a retras ca majoritatea celebrităţilor, ci a cântat în săli de clasă şi la festivaluri şi pretutindeni în rest. Indiferent de clasa ori rasa sau politica părinţilor, majoritatea copiilor din Hudson Valley din generaţia mea au auzit banjoul lui Pete la un moment dat, iar cei mai mulţi dintre ei obişnuiau să se ducă prin preajma punţii velierului Clearwater: vasul naviga cu regularitate în susul şi-n josul râului, dar cel mai memorabil era în octombrie, când era încărcat până la refuz cu bostani care aveau să fie vânduţi de-a lungul malurilor. Şi de fiecare dată când noi copiii auzeam muzica sau vedeam vasul, auzeam totodată şi povestea.  
 Râul era murdar, iar acum este mai curat. Ce este strâmb este îndreptat. Ce este imposibil este posibil.
Spre sfârşitul anilor ’80, când eram conducător de barcă în echipa şcolii mele, râul era destul de curat pentru a înota în el după exerciţiile de vâslit. Partea de mal de la Poughkeepsie (http://archive.onearth.org/article/the-prodigal-daughter), din apropierea locului unde am crescut, nu era nici aglomerată, nici plăcută, însă nu mai era un loc pe care să-l ocoleşti.
Chiar dacă situaţia s-a îmbunătăţit, Pete a continuat să lupte. În anii ’90 şi 2000, când vocea i s-a spart şi a slăbit, el s-a înconjurat de şcolari cântăreţi şi a continuat să cânte. A luptat pentru îndepărtarea PCB (https://en.wikipedia.org/wiki/Polychlorinated_biphenyl) şi altor poluanţi moşteniţi care au rămas în Hudson. Când a murit, în vârstă de 94 de ani, susţinea o iniţiativă de amplasare a unor bazine de înot în dreptul malului de la Beacon (https://www.riverpool.org/) care amintesc de platformele de lemn pentru înot care pluteau dincolo de Manhattan pe la 1900. „De obicei le spun oamenilor că e pe jumătate curat,” a spus el despre Hudson în 2004.
Ceea ce este imposibil este posibil. Iar treaba nu este niciodată terminată.          
       

Notă:

[1] “My Dirty Stream” este titlul unei melodii de pe albumul lui Pete Seeger God Bless the Grass, lansat în 1982 de Folkways Records. Vezi aici o înregistrare (redată în condiţii sonore slabe) https://www.youtube.com/watch?v=lsYlSxRCdT4 şi aici versurile melodiei: http://lyrics.wikia.com/wiki/Pete_Seeger:My_Dirty_Stream_%28The_Hudson_River_Song%29 (n. tr.)